În taxi (cu ursuleţi de gumă)

După Mihai, s-a dus ea la duş. El a aprins lumina şi a început să cotrobăie prin rafturile cu CD-uri. Nouă ne lăsase veioza şi radioul în funcţiune. Se făcuse tîrziu, plecasem din bar pe la 11 jumătate, în taxi Ela mi-a zîmbit aproape tot timpul, cu excepţia momentelor în care el se întorcea pe jumătate să o sărute.
- Vreţi ursuleţi de gumă? Poate sînt cancerigeni şi ăştia de la E-uri, dar sînt atît de frumoşi, spunea ea scormonind prin poşeta micuţă.
- Merită să mori mîncînd ursuleţi de gumă. În copilărie îi cumpăram scump de la ţigăncile din colţul pieţei, habar n-am de unde-i aduceau, mi-am amintit eu.
Bineînţeles, replica lui Mihai, dar fiind contextul, e cît se poate de previzibilă:
- Merită să mori în orgasm.
- Da, eventual în timp ce faci sex în copac.
- Cum? Pe asta n-am mai auzit-o. Şi crede-mă că am imaginaţie bogată, mi-a răspuns ea rîzînd.
- Da, mi-a povestit o prietenă că o colegă de-a ei are fantezia asta. S-o facă cu bărbasu’ în copac.
- Înapoi la maimuţă. De fapt, ce altceva sîntem dacă nu nişte cimpanzei poetici, a conchis el.
- Atunci poate ar trebui să mergem acum în parc. Te-ai descurca să ne vînezi pe amîndouă prin copaci?
Eu mă gîndeam că, în ceea ce mă priveşte, nu sînt decît un simplu cimpanzeu. Deloc poetic. Decît poate prin asociere cu ei. Prin îmbinare cu ei. Prin adunare şi împărţire la trei. Nu anticipam nimic, nu mă gîndeam la ce va fi, dar întreg Bucureştiul părea să se dea peste cap şi iarăşi în poziţia iniţială, ca un hopa-mitică din beton. În burta lui, Casa Poporului zăngănea ca o bilă din burta altei bile jucărioară pentru copii.

Intro. De-a curmezişul patului

Am intrat în cameră şi ei erau deja în pat, cu pătura trasă pe jumătate. Lui îi ieşeau picioarele şi am văzut că nu şi-a dat încă jos şosetele. Ştiam însă că acolo, dedesubt, sînt goi amîndoi. Eu nu eram încă, făcusem duşul ceva mai lung, pentru ca totul să fie pregătit pe îndelete. Venisem înfăşurată în prosopul mare albastru al lui Mihai. Nu ştiu cum se face de toate prosoapele lui sînt albastre, chiar şi cele mai vechi şi uzate, dar care îmi plac mai mult pentru că şterg mai bine. Cînd mă împachetasem în el mi-a trecut asta prin minte.

El fusese primul la baie. Ela mi-a povestit de pisoiul ei foarte gras care a sărit de două ori de la etaj după cîte o pisică în călduri. Ea, fratele ei şi tatăl locuiesc, din fericire, doar la etajul 1. Chiar şi-aşa, Negruţ s-a ales la a doua acrobaţie cu ghips pe picioarele din spate. Ca să vezi că a cădea în picioarele, aşa ca pisicile, nu e întotdeauna soluţia. De atunci motanul nu prea mai are voie pe balcon.

Eu i-am povestit Elei despre căţeluşa pe care am lăsat-o la Deva. Nu acasă, ci unui dresor de cîini care o voia pentru copiii lui, pentru că e boxeriţă, foarte blîndă şi iubitoare. Cînd am dus-o în piaţa de cîini Gogoaşa mea mergea mîndră nevoie mare de plimbarea cea lungă. Mie una nu mi-era aşa bine. La un moment dat a trebuit să ocolesc o maşina parcată pe trotuar, am luat-o peste spaţiul verde şi am alunecat pe bordură. Am dat cu genunchiul drept de asfalt şi am scăpat lesa. Gogo s-a speriat şi a zbughit-o. Am vrut să ţip după ea, dar îngheţasem: era chiar pe marginea şoselei, să nu cumva să iasă în stradă, să nu cumva să vină o maşină, să nu cumva … Din fericire, ea se liniştise deja şi mă aştepta cuminte pe trotuar.
În piaţă, ne-am aşezat lîngă un cuplu care avea pui cu blana albă, cîrlionţată, în portbagaj. Nu ştiu ce rasă erau. Cînd dresorul s-a apropiat de ea, Gogo cea timidă s-a culcat pe burtă lîngă piciorul meu, cu botul între labe. El şi-a adus mîna uşor, uşor, aproape de nasul ei, a lăsat-o să-l miroasă, a mîngîiat-o. Aşa s-au împrietenit. N-am cerut nimic pentru ea, deşi era fiică de campion. Şi dresorul recunoscuse în ea genele lui taică-su. Voiam doar să fie la cineva care o va putea îngriji.
În primele două luni de Bucureşti m-am simţit ca o mamă depravată.

Cînd îmi povestea, Ela mi-a dat părul după urechi. Stăteam întinse de-a curmezişul patului, Mihai aruncase pernele lîngă perete şi ne aşezase pe amîndouă acolo, nu ştiu dacă o făcuse cu un gest erotic sau fratern. Ela mi-a atins ca în joacă buzele cu degetele şi am simţit că nu mi le mai simt pe ale mele. Sîngele tot plecase în altă parte.
Cînd îi povesteam, Ela m-a luat de mînă.

acesta e visul

prin ecran trece fluxul albastru aburul care ne îmbracă pe dinăuntru
atunci cînd dormim
atunci cînd oraşul respiră greu ca un monstru bătrîn
aciuat prin vecini

am să te visez ela
nu te superi că-ţi zic asta cum să mă supăr e frumos
tu ai seducţia în tine mai adîncă chiar dacă eu dau
şerbet
de pe degetele mele direct pe messenger
am fost într-o noapte în cămin cu o prietenă si cu unul
ne uitam la televizor şi ne mîngîiam dar ea s-a speriat
la fel şi englezul sex on the beach
cînd i-am povestit mai tîrziu în New York
din creştet i s-a prelins brusc peste ochi un sos rece
iar el s-a simţit iarăşi british iarăşi
how funny you are

am să te visez într-o cameră nouă cu patru ferestre în stil vechi
ferestre joase şi late împărţite în multe multe ochiuri
tavanul scund ne va ţine respiraţiile una lîngă alta
ne vom apropia pulpele
pînă vom declanşa fluxul pînă carnea va deveni doar simplă căldură
pînă vom adormi cu plămînii deschişi

am emoţii ela ne vom închide timp de cîteva zile
nu vom ţine nimic nimic între noi
oare cum arată corpul tău de fetiţă văzut de aproape
n-am mai gustat niciodată aşa ceva
am emoţii
vreau să ningă să avem vin să ne deschidem
un hotel sub pătura groasă de lînă
ca în altă poveste

Am vorbit toată ziua pe messenger

Toată ziua am vorbit cu Ela pe messenger. Ca să pot spune ce am vorbit ar trebui să-mi deschid arhiva – acum nu mai am în minte decît bucăţi dispersate de conversaţie, ca nişte decupaje luate la întîmplare dintr-o enormă coală umplută cu litere. O coală pe care am acoperit-o împreună, uneori în acelaşi timp, alteori succesiv, într-o dezordine totală la prima vedere, de fapt rezultatul unui extraordinar dans al intuiţiei.

I-am citit cîteva texte. Ela cea din poezii mă descumpăneşte şi mă apropie mai mult decît Ela cea din proză, mereu alunecoasă, manipulatoare, dominantoare. Cu prozele ei scurte merg mai uşor pînă la capăt, am senzaţia şi totodată satisfacţia că nu m-am lăsat acaparată, că i-am dejucat tacticile, dar poeziile mă lasă fără apărare. De parcă Ela ar apărea goală în camera asta mică în care stau cu chirie. Ar intra fără zgomot, ar călca încet, cu toată suprafaţa tălpilor goale pe parchetul aproape în întregime dezvelit şi mie mi-ar fi frică să nu-i fie prea frig aşa, desculţă pe podeaua mea neprimitoare. S-ar apropia uitîndu-se în gol şi doar cînd ar ajunge lîngă scaunul meu m-ar privi direct, prea direct, m-ar lua de mîini, m-ar ridica şi m-ar trage spre patul aflat doar la un metru de masă. Acolo m-ar face să mă întind lîngă ea şi s-o iau în braţe.

Cînd vorbim, Ela nu povesteşte aproape niciodată despre copilăria sau adolescenţa ei. În poezii însă totul e acolo, de la pufuleţii care se lipeau de cerul gurii şi de gingii pînă la descoperirea propriului sex într-o vacanţă, în Volga veche a bunicului, transformată între timp în fier vechi undeva într-un sat din Oltenia. De la tatăl mai mereu plecat pînă la cei doi amanţi ai mamei, pe care i-a numit pe rînd „unchi”. De la trataţiile cu care „unchii” îi mituiau pe Ela şi pe fratele ei pînă la contactul sexual pe jumătate consumat cu cel de-al doilea, un secret niciodată descoperit de cineva din familie. De la lungile excursii cu tatăl care încerca să desfacă astfel absenţa pregnantă pînă la escapadele de unii singuri la mătuşa rebelă din Bucureşti de care Ela şi fratele se făceau vinovaţi în liceu de cîte ori se certau cu mama. De la tocurile, bijuteriile şi rujurile acesteia, fascinante încă din copilărie, pînă la cancerul care a lăsat-o fără uter şi cu o neconsolată frustrare. O femeie fără uter nu se mai poate simţi femeie decît pe jumătate. În orice caz, o femeie ca mama Elei, dacă tot ce se vede prin poeziile acestea e adevărat.

Cum să întrebi oare o scriitoare dacă e adevărat ce scrie? Dacă adolescenţa şi copilăria despre care nu vorbeşte nici pe messenger, nici la o cafea transformată în noapte lichidă, sînt aşa cum le vezi în textele ei? Şi de ce în proze seduce şi apoi şochează, vorbeşte despre bărbaţi înjumătăţiţi şi bărbaţi sufocaţi în uterul unde au intrat de bună voie, despre femei autodevoratoare care înghit tot ce le atinge şi apoi regurgitează? Intuiţia devine singura cale de apropiere. Şi apoi mai avem săptămîna viitoare.

Mihai a lipsit toată ziua astăzi. Ultimele pregătiri l-au acaparat complet, întreaga schelărie a festivalului trepidează din încheieturi în eforturile finale de a acoperi toate lipsurile. Aşa că astăzi nu am mai repetat întîmplarea din weekendul trecut, cînd intrasem toţi trei într-o conferinţă pe messenger şi ajunseserăm într-un joc copilăresc şi erotic. După vreo două ore de joacă online, în care l-am tachinat pe Mihai cu zîmbăreţii pupăcioşi pe care eu şi Ela îi împărţeam în exces fără a-i trimite şi lui vreunul, am ajuns la planul cel mare: la vară mergem toţi trei în Grecia. Unde vom comanda şampanie în cameră, ne vom iubi toată noaptea la hotel, apoi o să mergem pe plajă să prindem răsăritul şi să ne iubim acolo chiar cu riscul de a culege o amendă.

Nici unul dintre noi n-a mai fost în Grecia, iar eu îmi doresc de mult această călătorie. Back to the roots, cum le spuneam Elei şi lui Mihai. Bunicul meu provenea dintr-o familie de greci cu afaceri în Bucureşti, pe care însă comuniştii i-au curăţat de orice urmă de avere. Pînă acum am fost cu bursă în Danemarca, peste ocean am îngrijit copii de americani, însă, ciudat, aici, la doi paşi, înapoi spre rădăcinile materne n-am reuşit să ajung încă.
Cît despre Mihai, vărul lui e plecat în Germania din anii 90, cînd şi-a găsit o slujbă bună în IT. L-a vizitat de cîteva ori, însă se pare că nu l-a încîntat de vreme ce, atunci cînd îl întrebi, expansivul Mihai nu are să-ţi spună mai mult de două-trei fraze despre ţara prusacilor. Într-un an au mers amîndoi la Praga, unde au stat cu bani puţini, au umblat bezmetici şi au fumat multă iarbă pînă au pierdut şirul zilelor din calendar. Aceasta e experienţa străinătăţii la care Mihai ţine foarte mult. Pe malul Mediteranei însă n-a ajuns niciodată. Din acest punct de vedere, se pare că Ela e singura privilegiată dintre noi.

Mătuşa ei rebelă a plecat în Franţa acum cîţiva ani cu o bursă pe arte plastice şi acolo a rămas. Se pare că-i merge chiar bine, iar singura ei nepoată a vizitat-o de două ori pînă acum. După cele şase luni de bursă la Paris, mătuşa s-a mutat în Marsilia, oraşul cu miros de peşte şi cu bronz auriu în mişcare nu doar pe corpurile oamenilor, ci chiar şi pe zidurile clădirilor. Şi-a găsit primul cumpărător încă de pe cînd se afla în oraşul turnului Eiffel, un francez cu bunic marocan, bine înfipt în comerţul cu iahturi, care-i cumpără regulat lucrările şi chiar i-a finanţat o primă expoziţie. Spre norocul ei, curatorul expoziţiei s-a arătat şi el încîntat astfel că următoarele colaborări nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Mătuşa Dora nu s-a îmbogăţit, dar o duce suficient de bine încît să n-o mai intereseze întoarecerea în ţară.
După cîte se pare, virusul artistic proliferează în familia Elei. La întrebarea dacă mătuşa pictoriţă n-ar putea-o ajuta cumva să publice acolo, Ela îmi răspunde:
- Va veni şi publicarea în franceză, fii fără grijă.
- Atunci va trebui să învăţ limba ca să te pot citi. Dacă nu vei mai publica în română, eu cum să-ţi mai citesc cărţile? Poate mă înveţi tu.
- Lucrăm la asta. Ai veni în Franţa cu mine?
- După cîte mi-ai povestit, mi-ar plăcea să o cunosc şi pe Dora.
Aşa îi spune ea, Dora. Cînd mă gîndesc la femeia din Franţa, în mintea mea însă apare mereu „mătuşa pictoriţă”.
- Dar ai veni cu mine acolo, doar cu mine? L-ai lăsa pe Mihai aici şi ai merge cu mine?
Întrebarea asta m-a luat pe nepregătite, n-am ştiut ce să răspund decît:
- Aş veni cu tine. Cred că ne-ar sta foarte bine pe malul mării, pe străduţele cu case vechi şi pe cele cu cafenele, prin port. Îţi dai seama că toţi s-ar uita după noi?
Despre Mihai care ar rămîne în urmă n-am ştiut ce să-i răspund. De ce ar trebui să rămînă în urmă? Să fie o călătorie-fantezie doar a noastră, a fetelor? Să fie Mihai liantul pe care trebuie să-l asimilăm şi să-l depăşim, pentru a ne conecta direct una la cealaltă? La toate astea m-am gîndit doar acasă, în pat, către dimineaţă, după noaptea prelungită într-un local liniştit. Ela urma să se întoarcă la Braşov. Era la a două vizită de cîteva zile în Bucureşti ca să fie cu Mihai.

Prima oară nu reuşiserăm să stăm de vorbă decît o dată, după cenaclul pe care el îl frecventează de ani buni la Muzeul Literaturii, alintat de cunoscători drept „Euridiche”, Euridice pe numele lui adevărat. Atunci am stat faţă în faţă, Ela părea foarte timidă, mi-a dat senzaţia că s-a apropiat cu o oarecare teamă. Încă nu ştia mai multe despre mine şi Mihai decît se spune prin cercurile lor de scriitori: că sînt prietena lui cea mai bună, că mai plecăm împreună de prin cluburi şi de la tot felul de evenimente, că se bănuieşte a fi ceva mai mult între noi dar nici eu, nici el nu vrem să recunoaştem. Şi că am mai fost surprinşi în ipostaze tandre, sărutîndu-ne sau ţinîndu-ne de mînă, dar foarte foarte rar, atît de rar încît prietenii lui se obişnuiseră să spună că sînt doar bîrfe. Totuşi, eu încă nu ieşisem cu nici un alt bărbat de cînd am venit în Bucureşti. De cînd sînt, oficial, reperată drept prietena cea mai bună a lui Mihai, el a avut cîteva relaţii destul de scurte.

La a doua venire a Elei în Bucureşti, în noaptea dinainte de a se întoarce acasă, am reuşit să vorbim. Dominîndu-şi de data aceasta propria expansivitate, Mihai s-a dat cumva la o parte pentru a ne lăsa liberă calea de acces una spre celalaltă. Singurul care ne-ar fi putut deranja, un oarecare Sergiu băgăreţ şi tupeist nevoie mare, pînă aproape de limita nesimţirii, n-a reuşit mare lucru cu replici de genul: „şi spune, Ela, tu chiar nu eşti geloasă deloc? uită-te la ăştia doi, se vede că se iubesc. uite, cum zic ceva de el, ea sare să-l apere. cum zic ceva de ea, Mişu se-ncruntă la mine” sau „văd că voi două vreţi să fiţi prietene bune. eu cred că Letiţia te păcăleşte. o să te lase fără Mihai”. Bineînţeles, totul sub acoperişul lui „tu ar trebui să mă placi pe mine. n-am o iubită ascunsă, aşa ca Mihai” şi „eu aş ştii să apreciez o femeie ca tine”. Din fericire, după un scurt flirt de „camuflaj”, ea l-ar respins atît de neaşteptat încît Sergiu a trebuit să-şi caute alte pretexte de conversaţie la celălalt capăt al mesei.
După ce s-a uitat pe diagonală după el, cu privirea aceea felină care mă uimeşte deseori, Ela s-a întors spre mine:
- Deci, unde rămaseserăm? Spune-mi despre tine. Tu şi Mihai sînteţi atît de buni prieteni, dar atît de diferiţi. Sînt sigură că pot descoperi la tine lucruri pe care Mihai nu …
Aici s-a oprit, aşa că nu ştiu ce voia să spună. Pe care Mihai nu le-ar putea descoperi, pe care Mihai nu le vede încă sau pe care Mihai nu le-ar avea? Ceea ce spune ea rămîne uneori aşa, suspendat, chiar şi cînd îşi încheie propoziţiile. Singurul lucru de făcut, am impresia, e să te ridici şi tu după cuvintele ei, în aceeaşi suspendare, iar atunci ele se vor aduna în jurul tău, aproape, fără să mai fie nevoie să le înţelegi. Aş putea să greşesc, nu ştiu, pentru că am impresia că nu reuşesc încă decît foarte rar să mă ridic printre suspendarile ei.
S-a oprit din ce spunea chiar cînd Mihai i-a luat mîna şi a tras-o spre el, strecurîndu-i-o sub braţul lui. A aşezat-o acolo şi a acoperit-o cu degetele lui. Fără să ne privească pe vreuna dintre noi, ca şi cum n-ar fi vrut să ne deranjeze. Ca să acopere cumva fraza nedusă pînă la capăt, Ela m-a servit cu o ţigară şi mi-a zîmbit.
Muşcă şi învăluie. Cocktail de whisky cu miere şi frişcă, la fel cu acela pe care l-am băut cu ani buni în urmă la Timişoara, dar senzaţia produsă îmi revine pe cerul gurii de cîte ori îmi amintesc de el. Să fie asta tactica ei?

Prima oară, pe lîngă TNB, am rămas surprinsă pentru că nu ştiam că e în Bucureşti. Senzaţia de electric din preajma ei mi-am motivat-o întîi prin agitaţia mea sporită de întîlnirea-surpriză. Toţi trei eram destul de grăbiţi. Apoi, după ce am stat cinci minute şi am schimbat cîteva vorbe, mi-a părut mai degrabă o tipă naivă şi nevinovată, vag prietenoasă.
Apoi cînd am stat oarecum de vorbă, la cenaclu, timiditatea aceea şi o vibraţie de teamă dinspre ea. Apoi cîteva întîlniri cu întreg grupul de prieteni în club A, într-un amalgam de replici primitoare, discuţii inteligente şi glumiţe spirituale. Atunci deja venea dinspre ea un uşor val de mişcări feline, dar stătea mereu prea aproape de Mihai, prea în umbra lui, n-am reuşit să o văd cu adevărat în perspectivă. Şi apoi ultima noapte a ei în Bucureşti de acum două săptămîni.
- De ce se tot miră unii că sînteţi atît de buni prieteni? Eu pot să înţeleg. Trebuie doar să te cunosc şi pe tine.

Să mă cunoască. Prima provocare pe care mi-a aruncat-o şi pentru care, dacă ar fi venit din partea unui bărbat, aş fi găsit o replică pişcătoare.
E tîrziu şi n-am chef de ieşit, deşi Mirela mi-a trimis deja doua mesaje să merg cu ei în club. Denis, iubitul actor, are un prieten pe care ea vrea să-l întîlnesc. Eu nu. Aştept altceva şi se întîmplă.
- Zici că aţi vorbit toată ziua? Trebuie să detaliezi. Dacă de faţă cu mine vă pupaţi atîta pe messenger, nici nu vreau să-mi închipui ce faceţi o zi întreagă cînd eu nu sînt. Vreau să vii la mine. Vrei?
Nu-i răspund imediat, deşi asta aşteptam.
- Scuză-mă că nu te-am sunat pînă acum. Ştii că sînt sub presiune zilele astea. Mai că-mi explodase capul azi. Dar vreau să ne vedem. Îl las încolo de festival, stăm liniştiţi, cumpăr o sticlă de vin. Vrei şi prăjitură? Să-ţi iau amandine?
Merg la Mihai. Mi-era dor de el. Am să-l simt amestecat cu vin dulce şi cu glazură de amandine. Gustul lui o să mi se plimbe din nou prin minte pînă am să-mi las libere firele cu care mă ţin legată în forma cunoscută.
Nopţile cu Mihai şteg limitele dintre prietenie şi sex, dintre sex şi dragoste, dintre dragoste şi logică, dintre logică şi vis. Totul se dezleagă iar legăturile rămîn libere.

Începe festivalul de teatru

Mihai face acum PR pentru un festival de teatru independent, care se va întîmpla la Green Hours, iar Ela se pregăteşte să vină.
Eu aştept. Îl ascult pe Mihai cînd îmi povesteşte despre ce a făcut şi ce mai are de făcut, despre ce trupe vin şi ce încurcături au apărut, despre dezbateri şi discuţii cu publicul de introdus în program. Nu-i specialitatea lui şi chiar n-are nici o legătură cu jobul pe care îl face el acum. Dar îi ştie pe cîţiva dintre actorii care joacă la Green Hours, aşa l-a cunoscut şi pe Voicu, cel care a deschis aici întîi club de jazz şi acum teatru.

Mihai a intrat în toată treaba asta mai mult din plăcere decît pentru ceva bani în plus (nu mulţi, oricum). Cele mai mari acrobaţii trebuie făcute, oricum, pentru finanţarea festivalului. Ai chingile strînse pe tine, iar tu trebuie să găseşti formula secretă ca să te poţi mişca în voie. Din fericire, majoritatea spectacolelor venite din ţară sunt făcute cu trupe mici, de trei-patru oameni, altele şi de doi (cum ar fi spectacolul ăla din Timişoara, al celor care fac teatru „pentru garaj şi curte”, cu istoria unui cuplu trecînd de la întilnirile ezitante direct prin căsătorie pînă la războiul deschis). Din păcate, cu cei de la Tîrgu Mureş nu s-au putut înţelege, erau vreo opt actori în spectacolul produs pe banii primăriei. Deplasarea la Bucureşti n-a mai avut cine să le-o acopere şi asta-i păcat, pentru că am auzit că sînt foarte buni.

Îl ajut pe Mihai la comunicate şi la sunat/invitat lume din presă. Am refuzat să mă implic oficial pentru că întîi m-am gîndit că nu am timp, iar apoi mi-am dat seama că nu vreau să fiu în centrul atenţiei. Se întîmplă prea multe lucruri pe care le pot ronţăi bucăţică cu bucăţică doar dacă stau pe scaunul din spate.
- Ştii ce o să-mi placă cel mai mult la festivalul ăsta? Dezbaterile şi discuţiile cu publicul
Pentru că mă uit cam neîncrezătoare la el cînd spune asta, Mihai rîde întîi, apoi adaugă:
- Normal că abia aştept să văd spectacolele. Asta ar trebui să fie de la sine înţeles. Dar dacă dezbaterile şi discuţiile cu publicul vor ieşi bine, ei, doar atunci putem zice că am avut un festival bun. Simplu: aici vom primi feedbackul de la public. Feedback real, nu aplauze, pentru că ştii şi tu că se cam aplaudă la orice.
Aici îi dau dreptate.
- Apoi o să şi moderezi o dezbatere şi cele două sesiuni de discuţii cu publicul.
Ce vreau să-i spun este că „vei fi în centrul atenţiei şi asta o să-ţi placă grozav”. Dar înţelege şi fără să-i mai spun partea asta.
- Ar trebui să moderezi şi tu cu mine. Ştii să punctezi bine, să mai bagi şi cîte o înţepătură, aşa, cît să-i stîrneşti să spună ce au, de fapt, de spus. În scris faci asta. Ar trebui să poţi să o faci şi pe scenă.
Dau din cap cu destulă convingere cît să-i pun pe tavă un amănunt pe care să insiste.
- Doar n-o să-mi zici că eşti atît de timidă. Tu, care cînd te încingi la discuţii îmi faci o concurenţă de zile mari.
De data asta rîd eu. Mda, puţini îl concurează pe Mihai atunci cînd se porneşte şi-şi turează motoarele. Atunci merge la viteză constantă cu impetuozitatea Titanicului. Nu fac comparaţia asta din întîmplare, ci pentru că mi-e teamă că, atît de încrezător şi expansiv, se va lovi o dată dur de ceva ascuns încît i se va scufunda întreaga maşinărie. Dar poate că-s prea femeie acum, prea precaută.
- În plus, continuă el, cu părul ăsta blond, o bluziţă drăguţă (uite, aia galbenă pe care ţi-ai cumpărat-o), o fustiţă, o cizmă lungă bine întinsă pe picior peste dresuri, ce mai, i-ai ameţi pe toţi.
- Deci tu vrei să mă foloseşti pe post de animatoare? Poate vrei să ne propui amîndurora, şi mie, şi Elei.
- Mda, n-ar fi o idee chiar rea. Să mă încadraţi voi două pe scenă.
Mi-l şi închipui deja. Într-o postură de-a dreptul regală, dominînd scena chiar dacă acolo sînt, pregătiţi pentru confruntarea faţă în faţă cu publicul, actorii şi regizorii tineri. Poate îmi închipui prea multe.

Aşa mică şi brunetă cum e, Ela ar putea părea depăşită de situaţie. O păpuşă aşezată pe scăunelul ei, îmbrăcată într-una dintre rochiţele acelea foarte scurte trase peste colanţi, o păpuşă care clipeşte după ochelari. Şi-ar mişca din cînd în cînd capul spre Mihai sau spre ceilalţi, poate i s-ar auzi cercerii zornăind aproape imperceptibil, s-ar foi puţin din cînd în cînd pe scăunel. Ar aprinde o ţigară.
Stai puţin, păpuşă care fumează?
Da, păpuşă care fumează. Care atunci cînd se foieşte pe scaun face cumva şi atrage atenţia. Care îşi întinde vîrfurile rotunde ale botinelor pînă cînd curbele lor lucioase de lac captează privirile. Care atunci cînd zîmbeşte, cînd îşi mişcă degetele cu ţigara aprinsă, cînd îşi răsuceşte ochii şi se uită dintr-o parte, cu capul uşor aplecat, va fi întotdeauna văzută.

Mă gîndesc la toate astea şi mă apucă emoţiile. Aş rîde de mine dacă aş ştii că pot. Acum nu pot. Acum mai am puţin şi încep să tremur aşa cum o făceam la 16 ani, cînd aveam un prieten dintr-un orăşel vecin care venea la mine în fiecare sîmbătă şi apoi îl conduceam la gară, împreună cu prietena mea cea mai bună sau chiar cu toată gaşca. Pleca seara, asta a ţinut vreo patru-cinci luni, şi de fiecare dată cînd ajungeam în gară şi rămîneam singuri pe bancă, pînă venea trenul, începeam să tremur aşa. El îmi spunea că iarăşi nu m-am îmbrăcat bine sau că în gara asta e prea frig, eu încercam să mă stăpînesc, pînă la urmă ne-am obişnuit amîndoi.
Iar acum iarăşi mi se întîmplă.

- Ce-ţi mai scrie Ela? mă trezesc că mă întreabă Mihai.
Ori ştie că mă gîndesc la ea, ori se gîndeşte şi el.
- Dar ţie? îi întorc întrebarea.
Se apleacă şi mă sărută. Sărutul trece prin mine ca un fir de apă fierbinte.
- O să vă înţelegeţi şi mai bine de acum încolo.
- Crezi?
- Sper.
Acasă intru pe site-ul festivalului. Ştiu de la Mihai că tipul care se ocupă de site trebuie să fi adăugat deja fotografii din toate spectacolele.
Îmi place rochia de un roşu deschis, aproape portocaliu, a tipei de la Timişoara, apoi văd o altă fotografie în care ea înfige degetele într-un borcan de miere şi el o priveşte zîmbind ca un soţ cuminte şi îndrăgostit, dar ochii lui arată mai degrabă groază. Apoi din Cluj patru băieţi şi o tipă într-un spectacol care se întîmplă pe stradă. În decor se văd pereţi acoperiţi cu grafitti, nişte lăzi de plastic, nişte cutii de bere. Fata are părul scurt şi ciufulit, şuviţat roz ici-colo. Băieţii poartă haine de „şmecheri”. În altă fotografie, unul dintre ei pare să se zvîrcolească în timp ce ceilalţi stau adunaţi în jurul lui şi-l privesc mai degrabă cu mirare, de parcă n-ar ştii ce să facă cu el. Fata-i pe una dintre lăzi şi parcă plînge.

Mai cîteva zile şi începe festivalul. Deşi e din ce în ce mai agitat, Mihai se va bucura din plin de moderarea întîlnirilor. Rolul acesta îl va calma automat. Va veni Ela.
Va veni şi vom fi împreună.

Piticul electric. Cum am cunoscut-o pe Ela

Ela nu e decît un pitic electric. Cînd am văzut-o prima oară cu Mihai, la vreo trei săptămîni după ce-mi povestise pentru prima oară despre ea şi la cîteva luni după ce avusesem acea primă experienţă intimă cu totul neaşteptată cu el, aveam senzaţia că, dacă s-ar apropia de mine, m-ar electrocuta. De fapt şi acum, după ce ne-am cunoscut mai bine, uneori am impresia că pe sub pielea ei umblă impulsuri electrice în flux continuu.
Asta mă fascinează, dar alteori mă sperie încă. Primul lucru care m-a atras la ea. Apoi conturul aproape străveziu al buzelor şi totuşi prezent, atît de prezent încît nu-l poţi trece cu vederea. Apoi ochii. Ela poartă ochelari cu rame ascuţite la colţuri, rame feline, de un vişiniu puternic, care par mai degrabă un accesoriu pentru jocurile ei. De ochelari uiţi repede, pentru că ochii din spatele lor te atrag în adîncime cu expresia aceea nevinovată de fetiţă.
Dacă impulsurile electrice pe care le intuiam sub pielea ei m-au speriat de cum am văzut-o prima oară, atunci ochii m-au liniştit. Pe Mihai şi pe Ela i-am văzut atunci pe fugă, undeva pe lîngă Teatrul Naţional. Mergeau nu ştiu unde pe Lipscani, la un concert sau aşa ceva, iar eu mergeam la Cafeneaua Actorilor să mă văd cu Mirela. Ea e prietena mea pictoriţă, atunci tocmai ce-l cunoscuse pe Denis, actorul de care n-o mai poţi dezlipi nici cu bomba nucleară acum. Avea să-mi povestească despre el şi trebuia să aranjăm cumva să-l văd, era curioasă ce voi spune. Aşa că ne-am întins la două salate, două cafele şi multe ţigări şi mă făcuse chiar curioasă, iar pentru că între timp bineînţeles că l-am cunoscut pe „vinovat”, pot să spun că e un mix de haioşenie, inteligenţă şi versatilitate căreia nu multe fete îi pot rezista.
Oricît de curioasă eram atunci, prinsă de entuziasmul Mirelei, întîlnirea întîmplătoare cu Mihai şi Ela nu-mi ieşea din minte. Nici mai tîrziu, acasă, oricît am încercat să mă tratez cu The Cure. Ironic, nu-i aşa? The Cure wasn’t a cure after all. Pînă la urmă am trecut la televizor şi asta m-a adormit.
Trebuie să recunosc că m-a surprins să o văd aşa de repede pe Ela în Bucureşti, cu Mihai. El îmi povestise că a cunoscut-o pe un site literar pe care nu intrasem, însă unde acum verific regulat pagina ei. Apoi au vorbit pe messenger, era aprins, îl vedeam, deşi prefera să nu-mi dea prea multe detalii. Mi-a arătat cîteva texte de-ale ei, dintre care două proze scurte chiar mi-au plăcut, cu stranietatea aceea pregnantă de regăsit în tot ce scrie. În sîmbăta următoare, prin septembrie, cînd încă rămăseseră ceva unde de vară în aer, s-a dus să o vadă.
Îmi spunea că e doar curios, că nu e nimic deocamdată între ei. Deşi n-am arătat niciodată că aş avea nu ştiu ce posesivitate sau că îmi revendic nu ştiu de drepturi asupra lui doar pentru un weekend petrecut împreună undeva prin primăvară, chiar înainte de Paşte, cred că ceva din el îi cerea să fie delicat. Citeam asta cumva pe el şi-mi venea să zîmbesc, pentru că nu era deloc necesar să mă ferească de nu ştiu ce suferinţe. E adevărat, îl iubeam. Dar mă obişnuisem să o fac de la distanţă, fără pretenţii erotice sau de cuplu asupra lui. Un sărut, cîteodată, iar în rest prietenia aceea legată bine nu avea cum să ne facă rău nici unuia dintre noi.
S-a întors plin de energie după ce a văzut-o pe prima oară pe Ela. Mi-a spus că ar trebui să merg şi eu să-mi încarc bateriile, oraşul acela emană nişte vibraţii la care n-ar strica să ne conectăm din cînd în cînd. Plus că îţi umpli plămînii cu aer curat cît să-ţi ajungă pentru o săptămînă de noxe bucureştene.
Noaptea aceea, după ce a venit aşa aprins de la Braşov, am petrecut-o la el. Nici atunci nu mă aşteptam. Nu ştiu dacă planetele au mişcat ceva, vreo pîrghie care ne învîrteşte pe toţi de cîteva luni, dacă noi aveam nevoie de aşa ceva şi o ceream fără să ştim sau dacă există alt motiv de neperceput acum, dar lucrurile neaşteptate mi-au bombardat fiecare părticică din tot ce înseamnă intimitate. Ne-au bombardat, pentru că se pare că şi Mihai a fost prins de aceiaşi pîrghie.
Ela nu ştiu cum a fost prinsă. Cu ea simţi multe, vezi multe, dar nu poţi înainta prea departe în ea. E mereu cîte un reflux care te opreşte, te trezeşti pe un teren jilav şi umbrit din care nu înţelegi decît tot atîta cît ştiai şi înainte.
Am înţeles de la Mihai că ea mai avuse o relaţie cu o fată, că respectiva avea un iubit. Nu vrea să-mi dea detalii sau poate nici el nu ştie mai multe. Pe Ela n-am îndrăznit să o întreb. Mă gîndesc la ea cu prea multă delicateţe şi fascinaţie pentru a-mi permite orice mi-ar da senzaţia că-i smulg poveştile.
Povestea ei merge acum cu mine de mînă. Iar Ela e un pitic electric. Aud chiar şi de la distanţă pulsul acela care circulă prin ea. Chiar şi pe messenger. Şi cînd primesc un mesaj ca acesta de acum: „e tirziu si noaptea linistita respira prin mine. te-as lua de mină. iti sarut ochii si adormim amindoua”.

Mesaje de la Ela:
- „m-am trezit cu soarele in ochi. torc ca un pisoi in lumina asta. vreau doar mingiiere. e dimineata mea”
- „ai dormit bine? acum merg la o prietena, dar ma gindeam la tine. sper ca nu te-am speriat cu marturisirea mea aseara. te sarut”
- „sint obosita. a plouat azi si am umblat ca un pisoi zgribulit. vreau sa te visez”
- „am scris, intra pe site sa vezi. esti si tu acolo. nu te speria de singele din pantofi, sint altfel de pantofi. tu esti in lumina si te sarut”
- „asteapta-ma. mi-am cumparat o rochita noua si o pereche de cercei. am o surpriza pentru tine. surpriza voi fi eu. te sarut”

aceasta este dragostea mea

trebuie să mă atingi aici
crede-mă
aici stă fiola mea cu sînge rezerva mea pe care ţi-o cedez ţie
să bei să bei să o bei toată

gîlgîie ţi se scurge pe bărbie
haide să punem muzică stinge lumina te rog
eşti palidă? nu sînt palidă doar am emoţii aşa mi se întîmplă
după ce arăt cuiva fiola nu mi s-a mai întîmplat niciodată
aşa
dar mi-am dorit pe cineva care să înghită totul
te iau în braţe? lipeşte-ţi sînii uite vezi cum trec exact peste loviturile mele
domini de la înălţimea buzelor de fetiţă
sînt o bucată de caşcaval mă poţi mutila uşor
poţi face din mine o statuie galbenă
sau un fotoliu
să păstrezi acolo rezerva de sînge
din care să bei să tot bei şi să nu se mai termine

am invitat-o aici dar încă nu a venit niciodată. stau de două săptămîni la gazdă şi joia trecută a fost seara accidentelor: s-a stricat maşina de spălat chiar cînd am încărcat-o cu hainele mele negre, s-a luat curentul pentru vreo oră timp în care m-am masturbat şi apoi am adormit, iar cînd vorbeam pe mess mai tîrziu, povestind despre toate astea, am auzit un pocnet. al treilea accident, pe care l-am descperit doar mai tirziu.
nu prea mănînc. încă nu mi-am aranjat toatele lucrurile în cameră, dar pe ea aş fi invitat-o aici.
cred ca aş rîde mult, aş zîmbi şi mi-ar tremura puţin genunchi ca în clasa a X-a cînd am avut spectacol în tabăra de iarnă şi eu am cîntat un cîntec de acasă pe scenă. dacă m-ar săruta, nu ştiu ce-aş simţi. aş ţine-o în braţe. eu nu leşin, eu doar mă prăbuşesc.
am invitat-o aici dar nu ştiu dacă vrea să vină.

colonia mea se va retrage
uterul va începe să se mişte dintr-o parte în alta
ca un balansoar gol
camera mea nouă ştie deja despre mine şi tine

Introducere

De 72 de zile blogul acesta se pregăteşte să iasă. Cu 72 de zile în urmă a început pregătirea acestei ierni. Pentru ca iarna aceasta să vină, am fost îmbrîncită într-un cazan de sticlă unde mi s-au topit toate striaţiile, toate golurile, toate colţurile. Iarna a venit. Iar eu trebuie să povestesc.
Ca să intraţi în poveste, aveţi nevoie de fiola de sînge. Mai tîrziu ne veţi cunoaşte pe toţi.

Muzică. Şi mergeţi mai sus.