În mijlocul evenimentelor

Festivalul de teatru de la Green Hours ne-a făcut fani KFC. Mai corect ar fi să spun că Ela ne-a dus pe “calea păcatului”. Calea fast-foodului, una dintre ţintele luate în vizor de Mihai cel antiamerican. Lumea McDonalds, spune el, este a celor mai ipocriţi cuceritori, cei care provoacă războiul şi sărăcia ca să se poată împopoţona cu imaginea celor ce aduc pacea şi aruncă fărîmituri oropsiţilor. Dar toate poeziile lui revoltate nu l-au putut împiedica să se dedea la gustul puiului scufundat în sosuri şi ronţăit împreună cu cartofii pai. Mihai nu uita să-i amintească cînd şi cînd Elei că i-o va plăti într-o zi şi că plata va fi chinuitoare, că o va cîntări pe îndelete şi că i-o va cere cînd nu se va aştepta. Ela se mulţumea să-l numească “micul revoluţionar ipocrit” şi să-i rîdă dezvelindu-şi caninii în felul acela care îi făcea zîmbetul să arate uşor şăgalnic şi uşor tăios. Ca o prăjitură care, cînd o muşti, ai plăcerea să constaţi că era glazurată cu sticlă, astfel că acum ai ajuns să mesteci cremă de ciocolată garnisită cu cioburi.
Între zîmbetul Elei şi rînjetul de bărbat care pregăteşte ceva al lui Mihai eu mă mulţumeam să mă ocup de cite o aripioara picantă. Sau să-i atrag unuia dintre ei atenţia că are ketchup pe la colţurile gurii, pe nas sau pe bărbie.

Prezenţa mea şi a Elei nu era necesară seară de seară în clubul de pe Calea Victoriei. Niciuna dintre noi nu aveam vreun rol oficial acolo, iar prin birourile firmei în care lucrez eu trecerea greoaie şi bodogănitoare a şefului devenea din ce în ce mai insistentă şi ameninţătoare. Cu toate acestea, lucram cu o viteză şi o eficienţă de ai fi zis că neuronii mei deveniseră supersonici. La fel şi degetele pe tastatură. Aveam cea mai bună motivaţie posibilă: să ajung la timp în Green. Nu am scăpat de cearcăne, nici de ameţeala pe care ţi-o dau nopţile albe prin oraş, una după alta, dar le-am compensat din plin.
Nici Mariana nu îmi mai comenta subtil oboseala. Ba chiar am auzit de la ea glumiţe de care rareori se arată capabilă, gen „frumos machiajul ăsta nou, cu umbrele acelea în locul cearcănelor, îţi dă un aer romantic” completată de „cred că orice tînăr aristocrat englez s-ar putea îndrăgosti de tine zilele astea” (ca oricine altcineva cu care ajung să petrec, volens nolens, suficient timp, îmi ştie şi ea slăbiciunea pentru tot ce e british).

Miercuri, cea mai grea zi a saptaminii pentru mine, a trebuit să renunţ la pauza de masă pentru a ajunge oricum cu intirziere la spectacol. Partea bună a fost că am primit mîncare la pachet. Partea dificilă a fost să ignor ţipetele şefului în biroul altăturat. Partea norocoasă: că nu s-au mutat în biroul nostru. Partea amuzantă: povestea Elei despre cum s-a învîrtit pînă să găsească sediul pe lîngă care trecuse fără să-şi dea seama şi cum a fost nevoie de doi taximetrişti ca să-i corecteze direcţia greşită. Oricum, taximetriştii par singurii de încredere dacă vrei să ceri indicaţii de orientare în Bucureşti. Atunci cînd nu eşti pe bancheta din spate, pe post de client.

Partea cea mai bună a fost cînd am ajuns, cu întîrziere, in club. Am intrat fără probleme, aveam pile la organizatori. O dată ajunsă în săliţa de tip vagon, m-am împleticit. Nu vedeam nimic, nimerisem într-una dintre scenele cu semiîntuneric în care trebuia să se audă doar vocile actorilor şi muzica stranie de fundal. Spaţiul era ticsit cu spectatorii atrasi de spectacolul trupei independente din Tîrgu Mureş, care-şi făcuse un nume cu ultimele producţii. Toate bune şi frumoase, numai că eu rămăsesem înţepenită acolo, la doi paşi de uşa de la intrare, într-o grămadă de oameni care-şi respirau unul altuia în ceafă. Am reuşit să mă strecor cu greu pînă la prima masă. Ok, mi-am zis, aici rămîi şi n-ai decît să suferi în tăcere, înţepenind într-o poziţie incomodă pentru artă şi pentru iubire.
Din fericire, Mihai s-a dovedit salvatorul meu din seara aceea. Nu ştiu cum de m-a văzut (îmi spunea mai tîrziu că nu se mai aştepta să vin) şi m-am trezit cu el lîngă mine, apucîndu-mă hotărît de braţ şi ducîndu-mă la fel de hotărît la buza scenei, unde erau înghesuiţi, pe o banchetă şi două scaune, el şi Ela, împreună cu alţi doi tipi şi o tipă. M-a aşezat împingîndu-mă de umăr în jos, după care a rîs înfundat în timp ce îşi lauda, în şoaptă, fapta: „iată că am salvat-o şi pe mica naufragiată”. M-a pufnit şi pe mine rîsul, imaginîndu-mi figura mea uşor bosumflată şi foarte zăpăcită de mai devreme. În exact acel moment mîna Elei s-a strecurat spre a mea şi mi-a strîns puternic degetele. Palma ei mică era foarte caldă, m-a surprins gestul, dar nu am arătat nimic (sau cel puţin aşa îmi place să cred). Am răspuns doar strîngerii şi mi-a trecut prin minte că mi-ar fi plăcut să-i simt buricele degetelor între buze.
Desi gîndul m-a ruşinat cumva şi aş fi vrut să mă concentrez la imaginea de pe scena care se luminase, nu m-am putut abţine să nu-l duc mai departe. Către baia publică a clubului, cu un coridor comun pentru intrarea in toaleta băieţilor şi a fetelor. Unde aş fi putut-o chema pe Ela cu mine, să ne ţinem de urît în timp ce ne dădeam buzele cu lipgloss. Dar aş fi vrut să fac altceva: să o sărut. M-ar fi înfricoşat gîndul că am fi surprinse aşa, dar nu mi-ar fi păsat prea tare. Pînă atunci, eu nu o sărutasem niciodată pe ea, îi răspunsesem doar la săruturi. Iniţiativa îi aparţinuse exclusiv şi urma să-i aparţină pentru o vreme.

Spectacolul mi-a captat atenţia, Mihai s-a aşezat turceşte, mişcînd masa într-o parte, ca să se poată sprijini de piciorul meu stîng şi de piciorul drept al Elei. La un moment dat, profitînd de întuneric, a început să ne mîngîie simultan gleznele, lucru pe care nu aveam cum să-l văd direct, dar l-am văzut indirect, în felul în care eu şi ea ne-am privit pentru o secundă.
Iar mai tîrziu s-a întîmplat cu totul altceva.

~ de catalinaletitia pe 25 iunie 2009.