În(tre) braţe

Nu am jucat Monopoly, jocul preferat al lui Mihai, nici Scrabble, care a rămas febleţea mea din facultate, nici Adevăr sau provocare, cu care mai tîrziu urma să ne obişnuiască Ela. Iar canastă aveam să învăţăm doar noi, fetele, într-una dintre serile petrecute la tanti Mia. Pe Mihai cărţile de joc nu-l atrăgeau în nici un fel, ba chiar dimpotrivă, în mîinile lui arătau ca şi cum n-ar fi trebuit să fie acolo. Devenea brusc agitat dacă trebuia să le atingă şi să le ţină între degete, mai agitat decît în preajma unei femei pregătite să-l înţepe în orice clipă.

Aşa-numitele jocuri de societate n-au intrat între preocupările noastre în primele zile ale poveştii noastre. Aveau să urmeze adevăratele… jocuri în văzul lumii, dacă le pot spune așa. Pentru că, după o săptămînă de stat în cocon, proaspăta noastră relaţie în trei a ieşit, cum s-ar zice, în public. Nu ne-am afişat deschis toţi trei, nu ne-am purtat legăturile dintre noi la vedere, cu ostentaţie, ca pe un diamant meritat, un look extravagant sau un job uşor dobîndit în timp ce atîţia alţii îl rîvneau. Chiar și Mihai a reuşit să fie mai discret decît l-aş fi crezut în stare. Se pare că însăşi natura relaţiei noastre îl ţinea, cumva, într-o zonă de delicateţe care îi tempera pornirile macho, fără să-i reducă energia aceea a cărei forţă m-a atras mereu, dar m-a şi speriat. Era mai degrabă ca şi cum arderile lui nu mai ameninţau să-l arunce în aer atît pe el, cît şi pe oricine sau orice se afla în apropierea lui, ci s-ar fi aşezat într-un cerc de influenţă, ca un fel de aură, gata să absoarbă şi să transforme ceea ce atingea.

De fapt, mişcarea aceasta de „înghiţire”, topire, reaşezare se întîmplase cu fiecare dintre noi şi nici acum, după tot timpul acesta, n-aş putea spune că a pornit de la cineva anume. Din afară, cred că eu aş fi părut elementul pasiv, lui Mihai i-ar fi revenit rolul leaderului, iar Elei, al elementului declanşator. Dar privită din exterior, povestea noastră nu cred că ar arăta altfel decît un menage a trois în care intraserăm împinşi cu siguranță de curiozitate, poate de spectrul singurătăţii care ne stă tuturor lipit de ceafă, poate de teama de banal, poate din incapacitatea de a renunţa la legături cu care ne obişnuiserăm, dar pe care nu am fi fost în stare niciodată să le ducem ca atare la împlinire. Fără nimic venit din exterior, fără nici o altă provocare. Şi aici ar fi vorba, bineînţeles, despre mine şi el. Ce împlinire ar fi putut să-și găseasc însă legătura dintre noi, atîta vreme cît, deşi îl iubeam, nu-l puteam vedea în postura viitorului soţ, a bărbatului căruia să-i cresc copiii? Şi nu pentru că nu m-aş fi văzut pe mine în postura de mamă. Dimpotrivă, în ultima vreme am început din ce în ce mai mult să simt cum însuși corpul meu își cere dreptul de a crește în el o nouă viață. Un copil care m-ar împlini în cea mai profundă parte a feminității mele. Dar nu cu el, nu cu Mihai.
Ceea ce făcea imposibil de vizualizat, în mintea mea, imaginea noastră ca un cuplu clasic şi oficializat nu era refuzul lui, explicit sau implicit, ci… refuzul meu. Nu era ceea ce doream sau puteam avea cu Mihai, deşi ştiam că-mi va rămîne drag orice s-ar întîmpla între noi. Asta ar fi putut însemna teamă de implicare, atîta doar că eu şi el şi Ela intrasem în poveste fără reţineri, fără imagini şi idei gata fabricate dinainte, fără sentimentul că facem ceva interzis şi prin asta incitant.

Nu contest, nici nu aş avea cum, anumite mecanisme cu care intrasem fiecare aici. Cum ar fi cel care alimenta orgoliul masculin al partenerului nostru. Sau nevoia lui de a forţa mereu limitele, atît pe cele proprii, cît şi pe ale altora. Sau fascinaţia noului, care în mod cert funcţiona la mine, la fel ca fascinaţia coconului sau a propriei feminităţi în oglindă. Sau nevoia Elei de a-şi extinde teritoriul propriilor dorinţe pînă ce l-ar fi prins pe celălalt înăuntru, sau pe ceilalţi, ca într-o casă de păpuşi. Pornirile ei spre provocare delicată, dar constantă, fără respiro. Tendinţa de a conserva misterul, de a-l potenţa prin apropiere, de a cunoaşte prin non-cunoaştere. Erau, într-adevăr, mecanismele fiecăruia dintre noi, în parte, pe care povestea le-a prins şi le-a răsucit într-o direcţie comună. Înspre altceva. Acel ceva la care nu am gîndit nici unul cu voce tare, sau poate deloc. Ceea ce nu înseamnă că nu ne gîndeam la ce se întîmpla, că ne mişcam cu minţile ca înecate în stupefiante, că n-aveam habar de unde pînă unde sîntem aici şi ce vrem cu noi înşine. Am dezvoltat, împreună, altă esenţă. Era ca și cum ai lua trei tipuri de mecanisme cunoscute, le-ai îmbina într-un mod încă nepracticat şi ai obţine o stranie maşină de distilat.

Aş putea povesti chiar despre seara în care m-au cules pe neaşteptate de la tanti Mia. O dată ajunşi la destinaţie, bucătăria a devenit brusc cel mai vesel şi animat colţ din blocul respectiv, sau din cartier, sau de pe planetă. Într-un castron enorm, amestecul de făină cu ou, lapte, apă minerală, sare şi zahăr. Într-o caserolă, scoasă din frigider pe bufet, smîntîna groasă şi dulce, numai bună să-ţi îmbrace întreaga gură într-un strat alunecos. Brînza de vaci, frumos perlată, în alt castron, unde aveau curînd să alunece molateca smîntînă şi neastîmpăratele stafide. Ai fi putut simţi vibraţiile din braţul lui Mihai în timp ce răsucea, cu mișcări precise, dar în acelaşi timp delicate, telul în recipientul unde avea să se formeze pasta de clătite. Mişcările instrumentului sîrmos, cu capătul rotunjit, în compoziţia care i se supunea şi devenea din ce în ce mai omogenă. Ai fi putut urmări gesturile cu care frămînta Ela brînza de vaci, direct cu mîna, sau cele cu care lăsam eu să cadă stafidele aurii, apoi smîntîna care i s-a scurs printre degete. Bineînţeles că am gustat urmele întregului amestec de pe mîinile ei, într-un chicot generalizat, aproape luîndu-ne la întrecere. Pînă ce Mihai s-a decis, cu un oftat uşor macho, să-i ia degetele în stăpînire şi să ne mulțumească apoi, cu un sărut pentru fiecare, că am fost cuminţi şi l-am lăsat să cureţe el tot ce rămăsese.

Ai fi putut vedea cum mi se aprinseseră obrajii pe cînd manevram tigaia înainte şi înapoi deasupra focului, ca să desprind clătita, pe care însă nu ştiam, aşa cum nu ştiu nici acum, să o arunc în aer și să o răsucesc cu o singură mişcare. Mă foloseam de un cuţit lung, lat şi rotunjit la vîrf, pentru a ridica rezultatul efortului nostru, a-l face să se prăjească şi pe partea cealaltă, ca apoi să ajungă într-o farfurie unde intrau în acţiune din nou degetele Elei. Umplînd, răsucind, rulînd şi apoi aşezînd în tava de unde aveam să ne ghiftuim toţi trei cu o oră mai tîrziu.
Gesturile cu care găteam împreună îşi purtau într-adevăr încărcătura erotică implicită. Cred că excitaţia pînă la neputinţa de a-ţi mai păstra hainele pe tine, pînă la a renunţa la posibilitatea clătitelor calde şi fragede în farfurie, pînă la a arunca totul deoparte şi a aşeza pe masă, în locul bucatelor, propriile trupuri gata să fie contorsionate, mînjite, înnebunite, transpirate şi istovite, ar fi mers mai degrabă într-un scenariu porno. Aveam timp destul şi pentru a renunţa la haine, şi pentru a ne penetra frenetic, şi pentru a ne lua prin surprindere, şi pentru a ne umple unul de celălalt la modul fizic. Acum găteam şi o făceam cu tot erotismul, cu toată atenţia şi cu toată bucuria de care eram în stare.

Sau aş putea să îmi amintesc de seara următoare. Cînd mă biruise deja oboseala, pentru că în timp ce ei dormeau, dimineaţa devreme, eu mă strecurasem afară din pat, nu fără a simţi mîna Elei cum mi se rotunjeşte, moale, pe încheietură, semn că, în starea de semitrezie în care era, vroia să îmi iau rămas bun de la ea. După serviciu trecusem acasă din nou ca să mă schimb, tanti Mia lipsea, dar am găsit obişnuitul bilet „Fetiţă, sunt la Maria. Ai supă şi budincă în frigider, ia de mănîncă, cu nopţile astea nedormite ai nevoie de energie. Mia”. De data asta Mihai gătise singur pentru noi. Paste cu pui şi broccoli în sos de brînză şi smîntînă. Am văzut un film, ei doi s-au încins la discuţii. Ne întinseserăm invers, de-a latul patului, discuţia lor se mişca asemenea unui pendul, din stînga în dreapta, lumina lămpii de la capul patului, muzica de jazz făceau cuvintele tot mai greu de urmărit. Pînă mi-am dat seama că nu mai pot lupta cu somnul. Nu ştiu cît să fi trecut pînă să hotărască să intre şi ei în pat, cert este că următorul lucru pe care l-am perceput, după bîzîitul plăcut al vocilor, au fost mîinile lor care mă dezbrăcau de hainele de zi pentru a mă pregăti de noapte. M-am simţit întoarsă de-a lungul patului, aşezată cu capul pe pernă, am întredeschis ochii şi am văzut părul creţ şi fruntea lui Mihai, parcă şi zîmbetul lui calm, apoi iarăşi cîteva şuviţe, de data aceasta roşcate, gîtul Elei. Cred că am scos cîteva sunete aproape pisiceşti, cum mi se întîmplă cînd sînt foarte adormită şi vreau să spun ceva, fără să reuşesc. O pereche de mîini mi-a scos blugii, alta bluza, apoi cineva m-a ţinut de umeri şi apoi coatele ridicate, altcineva mi-a tras un tricou pe mine. Iar apoi am ajuns sub plapumă şi am fost cuprinsă din ambele părţi. Prima noapte în care am dormit la mijloc.
M-am simţit la fel de protejată cum eram, în copilărie, între mama şi tata. Cînd puteam să-mi ridic picioarele, să mi le ghemuiesc şi să rămîn suspendată între brațele lor.

~ de catalinaletitia pe 10 martie 2009.