O seară acasă … sau nu

În prima seară a săptămînii viitoare nu mă gîndeam în nici un fel la ce va fi. Aproape că ajunsesem la performanţa de a nu mă gîndi la nimic concret. Urcasem în acelaşi autobuz luat din staţie de la Unirii spre Pantelimon de un an şi jumătate. Plecasem tîrziu de la serviciu, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd trebuie predat cîte un proiect. În autobuz era destul de puţină lume, astfel că mă puteam ghemui în mintea mea unde nu exista nimic precis, doar acel bulgăre de energie adunat împreună cu Ela şi Mihai cu o noapte înainte.
Acasă tanti Mia îşi sorbea laptele cu miere pe canapeaua ei din sufragerie, urmărind un documentar pe Discovery. Aşa cum mi-au rămas în minte nenumărate detalii ale acelor zile, poate dintre cele mai neaşteptate, pot să-mi amintesc că gazda mea se uita la un film despre lupi. Despre modul în care funcţionează o haită, în care fiecare membru îşi are locul său şi se află în siguranţă, chiar dacă este masculul omega, cel umilit de toţi. O salutasem pe tanti, ea m-a întrebat cum mi-a fost ziua, dacă m-am distrat în weekend şi dacă mi-a venit prietena de la Braşov, dacă-s obosită după două zile de vagabondat şi încă una de muncă. M-am retras în bucătărie să-mi iau lăptic din frigider ca să mă ajute să mă destind, cum îmi recomandase ea (chiar aşa îi spune, „lăptic”, gazda mea profesoară de limba română ajunsă în prag de pensie, foarte plină de energie şi maternă la modul prietenesc).

Cu Mihai vorbisem cu puţin timp înainte să pornesc spre casă. Îmi spunea că au făcut o baie prelungită, profitînd de faptul că Adi ieşise să joace tenis de masă, iar apoi adormiseră. Ela încă dormea. Eu nu eram obosită? L-am tachinat, „bineînţeles, voi, bărbaţii, vă gîndiţi întotdeauna la binele nostru”, însă i-am simţit unda aceea protectoare în glas. Chiar dacă mi-a răspuns dîndu-mi peste nas:
- Văd că ai asimilat foarte bine lecţia asta, draga mea. Cred că ai avut un profesor foarte bun.
Rămăsese că ne auzim.
Abia ce ieşisem de sub duş că l-am auzit, într-adevăr, din nou la telefon. Suna dintr-un taxi. Ela se trezise pe la 9 şi, după vreo zece minute de leneveală semiconştientă, întrebase ce fac eu. Cînd a aflat că nu stabilisem nimic la telefon cu mai puţin de o oră mai devreme, a conchis „foarte bine”. Urma să mă ia prin surprindere. I-am primit în halat, iar tanti Mia m-a salvat invitîndu-i în sufragerie.
- Dacă se găteşte, aveţi ceva de aşteptat.
- A, nu, tanti, că nu mai ieşim. Ne-a ajuns weekendul. Mergem să jucăm Monopoly. Să nu te găteşti, Leti. Trage nişte blugi pe tine şi coborîm, ne aşteaptă taxiul, mi-a strigat Mihai, sprijinit de tocul uşii.
El şi gazda mea se cunoşteau deja. De cînd mă mutasem aici chiar aş putea spune că s-au împrietenit. În afară de faptul că fumează ca un turc şi mai troncăne cratiţele pe la bucătărie cînd are insomnie (dacă cineva îşi poate închupui o respectabilă doamnă profesoară gătind la 2 noaptea, atunci e cu siguranţă tanti Mia a mea), pot spune că e gazda ideală. Singura ei chichiţă supărătoare e fixul cu aparatul de călcat: nimeni nu are voie să-l folosească în afară de ea. Aşa că, de fiecare dată cînd îmi spăl hainele sau cînd ies şi am nevoie de o cămaşă în stare purtabilă ea e la post: scoate tăblia de călcat de lîngă biblioteca din sufragerie şi pune călcătorul în funcţiune. Am înţeles că o fostă chiriaşă era să provoace un incediu lăsîndu-l în priză, dar din fericire singurul efect dezastruos a fost o gaură mare şi urîtă în covor.

Doamna mea insomniacă şi obsedată de călcător îl plăcea pe prietenul meu scriitor. La vreo lună, două după ce mă mutasem la ea îmi spusese că e un bărbat fermecător, cu care o femeie nu s-ar plictisi niciodată, dar căruia puţine i-ar face faţă. Îl percepuse în toată impetuozitatea şi exuberanţa lui masculină, ambele copleşitoare. Se pare că o cuceriseră şi discuţiile despre literatură, cărţile pe care şi le împrumutaseră reciproc şi poeziile lui, cărora nu avea să le reproşeze decît acea asprime care-i zgîria percepţia, dar pe care o înţelesese ca pe o caracteristică a unei alte simţiri.
Mi-a zis o dată că, dacă ar fi cunoscut un asemenea bărbat în tinereţe, ar fi ales să-l iubească de la distanţă, probabil sub vălul prieteniei. Eu am asigurat-o că noi chiar sîntem prieteni foarte buni şi atît, ea s-a întrebat dacă vreo femeie poate fi doar prietenă foarte bună cu un aşa bărbat. Apoi a pus singură punct dilemei rîzînd:
- Sau am dat eu în a doua tinereţe. Hormonii, draga mea, fac ravagii în corpul unei femei. Chiar şi cînd e deja bunică.
Tanti Mia are două fete, care i-au făcut numai nepoţi şi nici o nepoată. Soţul îi murise de tînăr, pe la 40 şi ceva de ani. Infarct. Fusese un şoc pentru întreaga familie. N-aş putea însă spune dacă îi regretase cu adevărat dispariţia. De iubit îl iubise, cu toate acestea pare să se fi bucurat de liniştea şi siguranţa recîştigate o dată cu singurătatea.

- Lunaticilor, cînd mă mai paşte vreo insomnie poate vă invit să jucaţi cărţi cu mine. Ştiţi canastă?
Eram deja în sufragerie, pregătită de plecare. Între timp Ela făcuse o scurtă incursiune în camera mea, spunîndu-mi prin crăpătura uşii abia deschise să nu îmi iau cosmeticale şi farduri, că le pot folosi pe ale ei. Eram în blugi – şi atît – în faţa dulapului şi nu m-am întors spre uşă. Lumina din camera mea îmi părea prea crudă şi aproape că mă trecuse o uşoară undă de ruşine. Poate a simţit şi ea asta, pentru că a închis repede uşa, iar mie mi-a trecut prin minte că aş fi putut să o prind de mînă, să o trag înăutru şi să … aştept să mă sărute. Mi-am scuturat capul aproape rîzînd. N-aş fi avut curajul să o sărut eu pe ea.
- Tinerii intelectuali nu mai joacă astăzi decît Monopoly? a continuat tanti Mia, văzînd că nu primeşte drept răspuns decît nişte zîmbete. Ei, cu proxima ocazie am să vă învăţ. Iar dacă domnişoara nu va fi aici, veţi duce voi mai departe tradiţia canastei, învăţînd-o şi pe ea. Letiţia, poţi să o inviţi să rămînă şi la tine cînd e în Bucureşti. Asta dacă nu cumva se supără Mihai că o răpeşti de lîngă el.
- Sînt sigură că Mihai nu va fi gelos pe două prietene bune, a venit replica Elei atît de percutantă, chiar şi asortată cu zîmbetul ei care parcă plutea peste lucrurile din sufragerie, încît am avut senzaţia că voi auzi zgomot de cioburi. Că oglinda în spatele căreia stăteam toţi trei va cădea şi tanti ne va vedea goi, îmbrăţişaţi într-o împletitură de mîini şi degete, mirosind unul a celălalt.
Dar nu, tanti doar a rîs. După care a concluzionat:
- Prietenia şi gelozia nu se pupă, aşa-i. Doar cei slabi sînt geloşi.
Şi ochii i-au coborît spre covorul vişiniu, care se pare că-l înlocuise pe cel mai puţin norocos, găurit cu fierul de călcat de o fostă chiriaşă prea ocupată cu telefonul ca să remarce mirosul de ars.
- Dragilor, nu vă mai reţin. Aparatul taxează jos, în maşină. Vii să dormi acasă, fetiţă?

Ca în seara dinainte, Mihai a urcat în faţă, noi două pe bancheta din spate. A hotărît că ne vom opri la magazinul non-stop de pe bulevard, de lîngă Piaţa Sălăjan, şi va cumpăra brînză dulce de vaci. Urma să ne trateze cu clătite la cuptor. Smîntîna nu lipsea niciodată din frigiderul lui.
Ela m-a întrebat despre tanti Mia. Dacă aşa o chema într-adevăr sau e vreo prescurtare. I-a plăcut cum sună numele ei întreg: Mia Lucia Anghelescu. Spunea că sonorităţile lui par să ascundă ceva vechi, ceva nou, ceva uşor şi ceva greu. În orice caz, un nume elegant. M-a întrebat dacă eu mai am şi alt prenume în afară de Letiţia. Da, Carmina. Mătuşa care m-a botezat are o apetenţă pentru numele ieşite din comun, chiar ciudăţele. Pe una dintre fiicele ei o cheamă Alexia, pe cealaltă Amira (luat direct din cele 1001 de nopţi arabe).
Şi Ela mai are un nume, cel secret, pe care urma să-l aflăm altă dată. Tot de la mătuşă, acel personaj fascinant care locuieşte în Franţa şi ne-ar fi putut asigura o vacanţă doar a noastră, a fetelor. Secret. Numele care îi esenţializează misterul şi despre care mă asigura că e ciudat, dar într-un alt fel decît al meu.
Mihai s-a întors spre noi spunînd că o va face el să vorbească în somn ca să-l aflăm. Cît despre el, e doar Mihai. Simplu şi fără ocolişuri.

~ de catalinaletitia pe 5 ianuarie 2009.