Next dimension

Au urmat zile glaciale la serviciu. Ca de fiecare dată cînd începeam sau finalizam un proiect sau cînd ne aflam în punctele principale. Dintre toate, figura colegei mele de birou se ascuţise cel mai tare, iar paloarea ei ameninţa să se întindă epidemic în întreg sediul firmei, înghesuit într-o clădire veche renovată doar în interior şi pierdută pe undeva în spatele magazinului Unirea. Poate că unii dintre colegi deja îşi crescuseră deasupra capetelor ţurţurii mari şi colţoşi care să le apese creierele pentru mai multă eficienţă. Poate bulgărele de energie care se rostogolise în mine întreaga săptămînă a oprit declanşarea epidemiei. Cert e că proiectul a fost finalizat la timp şi fără prea multe urlete care să acompanieze trecerea cu paşi grei (la propriu) a masivului nostru şef prin birouri.

Peste toate zecile de ore de muncă din săptămîna aceea nu am făcut decît să trag fermoarul. Le-am trimis astfel să plutească în vid. Nu-mi păsa prea tare. De cum ajungeam la birou, trăgeam pe nări mirosul de fum de ţigară îmbinat cu cel de tămîie aromată al beţişoarelor pe care le ardeam cînd şi cînd. Amestecul olfactiv o făcea pe colega mea Mariana să strîmbe din nas, iar pe mine să îmi încep noua zi de muncă. Asta după ce îmi turnam în cană două degete din cafeaua preparată cu un sfert de oră mai devreme de Mariana care ajunge întotdeauna înaintea mea. Şi cam atît, deocamdată, despre ea şi biroul în care zi de zi gîndurile mi se ridicau şi pluteau deasupra capul în rotocoale de un mov lasciv şi rontujimi prelungi asemenea coapselor de femei, în mici arteziene sîngerii propulsate direct din inimă. Din fericire pentru firmă, ceilalţi nu vedeau nimic din toate acestea, iar eu reuşeam să salvez aparenţele, astfel că totul a mers la fel ca înainte şi s-a evitat absorbirea în altă dimensiune.

Acea altă dimensiune din care restul lumii se vedea şi se auzea cu o claritatea falsă, ca nişte imagini, gesturi, mişcări şi sunete percepute din spatele unui geam-oglindă, dintre cele pe care le vedem în filme în camerele de interogatoriu ale Poliţiei. Doar că aici, bineînţeles, nu era vorba despre nici un fel de interogatoriu. Mulţimea de oameni mişcîndu-se sub forma unui melc grăbit în spaţiile subterane de la Unirii, cerşetorii din metrouri cu strigătele lor ameninţătoare ca nişte arme albe, fetele care-şi perie fiţele în faţă la Mc Donalds, unde-şi aşteaptă de obicei băieţii să-şi mişte tonele de şmecherie şi să le ducă „la un suc”, traficul turbat ca un balaur cu capetele toate retezate de pe nenumăratele lui gîturi care acum zac şi se zbat convulsiv printre clădiri, toate acestea şi mai multe rămăseseră decorul unui pasaj de trecere. Pasajul pe care mă mişcam între cele trei spaţii ale noii dimensiuni: camera mea, unde o aşteptam pe Ela să vină într-una din zile, camera lui Mihai, unde se declanşase tornada dulce-sîngerie, şi biroul, unde mă dedam la cele mai intense rememorări şi extinderi ale realităţii dincolo de limitele propriului erotism.

Dacă şi-ar putea cineva închipui că e vorba de o stare de exaltare specifică nebunilor, care se manifestă prin adevărate explozii nucleare mentale şi aruncă apoi radiaţii gata să pîrlească pe oricine le stă prea aproape, ei bine, ar greşi. Radiaţiile erau acolo, dar erau doar pentru noi, ca un cîmp de energie creat între trei surse, iar exaltarea, dacă poate fi vorba despre aşa ceva, nu elimina lumea din jur, nu voia să o transforme, nu ne rupea de ea şi nici nu ne punea într-o mai profundă legătură cu realitatea tuturor.

Şi de fapt e chiar mai simplu de atît. Ne iubeam, toţi trei. Iubire erotică, iubire fraternă, iubirea prietenească, iubire de tineri exploratori – delimitările de genul acesta nu erau pentru noi, ci pentru cei pregătiţi să toace viaţa pînă la dispariţie, act pe care l-ar fi numit înţelegere. În acele zile fiecare dintre noi a devenit mai mult decît a fost vreodată pentru că împărţirea la trei a sporit erotismul şi o dată cu el şi sîngele pe care l-am dat, în egală măsură, relaţiei dintre noi.

Ne iubeam şi nu era nevoie de nimic în plus sau în minus.

~ de catalinaletitia pe 17 august 2008.