Începe festivalul de teatru

Mihai face acum PR pentru un festival de teatru independent, care se va întîmpla la Green Hours, iar Ela se pregăteşte să vină.
Eu aştept. Îl ascult pe Mihai cînd îmi povesteşte despre ce a făcut şi ce mai are de făcut, despre ce trupe vin şi ce încurcături au apărut, despre dezbateri şi discuţii cu publicul de introdus în program. Nu-i specialitatea lui şi chiar n-are nici o legătură cu jobul pe care îl face el acum. Dar îi ştie pe cîţiva dintre actorii care joacă la Green Hours, aşa l-a cunoscut şi pe Voicu, cel care a deschis aici întîi club de jazz şi acum teatru.

Mihai a intrat în toată treaba asta mai mult din plăcere decît pentru ceva bani în plus (nu mulţi, oricum). Cele mai mari acrobaţii trebuie făcute, oricum, pentru finanţarea festivalului. Ai chingile strînse pe tine, iar tu trebuie să găseşti formula secretă ca să te poţi mişca în voie. Din fericire, majoritatea spectacolelor venite din ţară sunt făcute cu trupe mici, de trei-patru oameni, altele şi de doi (cum ar fi spectacolul ăla din Timişoara, al celor care fac teatru „pentru garaj şi curte”, cu istoria unui cuplu trecînd de la întilnirile ezitante direct prin căsătorie pînă la războiul deschis). Din păcate, cu cei de la Tîrgu Mureş nu s-au putut înţelege, erau vreo opt actori în spectacolul produs pe banii primăriei. Deplasarea la Bucureşti n-a mai avut cine să le-o acopere şi asta-i păcat, pentru că am auzit că sînt foarte buni.

Îl ajut pe Mihai la comunicate şi la sunat/invitat lume din presă. Am refuzat să mă implic oficial pentru că întîi m-am gîndit că nu am timp, iar apoi mi-am dat seama că nu vreau să fiu în centrul atenţiei. Se întîmplă prea multe lucruri pe care le pot ronţăi bucăţică cu bucăţică doar dacă stau pe scaunul din spate.
- Ştii ce o să-mi placă cel mai mult la festivalul ăsta? Dezbaterile şi discuţiile cu publicul
Pentru că mă uit cam neîncrezătoare la el cînd spune asta, Mihai rîde întîi, apoi adaugă:
- Normal că abia aştept să văd spectacolele. Asta ar trebui să fie de la sine înţeles. Dar dacă dezbaterile şi discuţiile cu publicul vor ieşi bine, ei, doar atunci putem zice că am avut un festival bun. Simplu: aici vom primi feedbackul de la public. Feedback real, nu aplauze, pentru că ştii şi tu că se cam aplaudă la orice.
Aici îi dau dreptate.
- Apoi o să şi moderezi o dezbatere şi cele două sesiuni de discuţii cu publicul.
Ce vreau să-i spun este că „vei fi în centrul atenţiei şi asta o să-ţi placă grozav”. Dar înţelege şi fără să-i mai spun partea asta.
- Ar trebui să moderezi şi tu cu mine. Ştii să punctezi bine, să mai bagi şi cîte o înţepătură, aşa, cît să-i stîrneşti să spună ce au, de fapt, de spus. În scris faci asta. Ar trebui să poţi să o faci şi pe scenă.
Dau din cap cu destulă convingere cît să-i pun pe tavă un amănunt pe care să insiste.
- Doar n-o să-mi zici că eşti atît de timidă. Tu, care cînd te încingi la discuţii îmi faci o concurenţă de zile mari.
De data asta rîd eu. Mda, puţini îl concurează pe Mihai atunci cînd se porneşte şi-şi turează motoarele. Atunci merge la viteză constantă cu impetuozitatea Titanicului. Nu fac comparaţia asta din întîmplare, ci pentru că mi-e teamă că, atît de încrezător şi expansiv, se va lovi o dată dur de ceva ascuns încît i se va scufunda întreaga maşinărie. Dar poate că-s prea femeie acum, prea precaută.
- În plus, continuă el, cu părul ăsta blond, o bluziţă drăguţă (uite, aia galbenă pe care ţi-ai cumpărat-o), o fustiţă, o cizmă lungă bine întinsă pe picior peste dresuri, ce mai, i-ai ameţi pe toţi.
- Deci tu vrei să mă foloseşti pe post de animatoare? Poate vrei să ne propui amîndurora, şi mie, şi Elei.
- Mda, n-ar fi o idee chiar rea. Să mă încadraţi voi două pe scenă.
Mi-l şi închipui deja. Într-o postură de-a dreptul regală, dominînd scena chiar dacă acolo sînt, pregătiţi pentru confruntarea faţă în faţă cu publicul, actorii şi regizorii tineri. Poate îmi închipui prea multe.

Aşa mică şi brunetă cum e, Ela ar putea părea depăşită de situaţie. O păpuşă aşezată pe scăunelul ei, îmbrăcată într-una dintre rochiţele acelea foarte scurte trase peste colanţi, o păpuşă care clipeşte după ochelari. Şi-ar mişca din cînd în cînd capul spre Mihai sau spre ceilalţi, poate i s-ar auzi cercerii zornăind aproape imperceptibil, s-ar foi puţin din cînd în cînd pe scăunel. Ar aprinde o ţigară.
Stai puţin, păpuşă care fumează?
Da, păpuşă care fumează. Care atunci cînd se foieşte pe scaun face cumva şi atrage atenţia. Care îşi întinde vîrfurile rotunde ale botinelor pînă cînd curbele lor lucioase de lac captează privirile. Care atunci cînd zîmbeşte, cînd îşi mişcă degetele cu ţigara aprinsă, cînd îşi răsuceşte ochii şi se uită dintr-o parte, cu capul uşor aplecat, va fi întotdeauna văzută.

Mă gîndesc la toate astea şi mă apucă emoţiile. Aş rîde de mine dacă aş ştii că pot. Acum nu pot. Acum mai am puţin şi încep să tremur aşa cum o făceam la 16 ani, cînd aveam un prieten dintr-un orăşel vecin care venea la mine în fiecare sîmbătă şi apoi îl conduceam la gară, împreună cu prietena mea cea mai bună sau chiar cu toată gaşca. Pleca seara, asta a ţinut vreo patru-cinci luni, şi de fiecare dată cînd ajungeam în gară şi rămîneam singuri pe bancă, pînă venea trenul, începeam să tremur aşa. El îmi spunea că iarăşi nu m-am îmbrăcat bine sau că în gara asta e prea frig, eu încercam să mă stăpînesc, pînă la urmă ne-am obişnuit amîndoi.
Iar acum iarăşi mi se întîmplă.

- Ce-ţi mai scrie Ela? mă trezesc că mă întreabă Mihai.
Ori ştie că mă gîndesc la ea, ori se gîndeşte şi el.
- Dar ţie? îi întorc întrebarea.
Se apleacă şi mă sărută. Sărutul trece prin mine ca un fir de apă fierbinte.
- O să vă înţelegeţi şi mai bine de acum încolo.
- Crezi?
- Sper.
Acasă intru pe site-ul festivalului. Ştiu de la Mihai că tipul care se ocupă de site trebuie să fi adăugat deja fotografii din toate spectacolele.
Îmi place rochia de un roşu deschis, aproape portocaliu, a tipei de la Timişoara, apoi văd o altă fotografie în care ea înfige degetele într-un borcan de miere şi el o priveşte zîmbind ca un soţ cuminte şi îndrăgostit, dar ochii lui arată mai degrabă groază. Apoi din Cluj patru băieţi şi o tipă într-un spectacol care se întîmplă pe stradă. În decor se văd pereţi acoperiţi cu grafitti, nişte lăzi de plastic, nişte cutii de bere. Fata are părul scurt şi ciufulit, şuviţat roz ici-colo. Băieţii poartă haine de „şmecheri”. În altă fotografie, unul dintre ei pare să se zvîrcolească în timp ce ceilalţi stau adunaţi în jurul lui şi-l privesc mai degrabă cu mirare, de parcă n-ar ştii ce să facă cu el. Fata-i pe una dintre lăzi şi parcă plînge.

Mai cîteva zile şi începe festivalul. Deşi e din ce în ce mai agitat, Mihai se va bucura din plin de moderarea întîlnirilor. Rolul acesta îl va calma automat. Va veni Ela.
Va veni şi vom fi împreună.

~ de catalinaletitia pe 3 februarie 2008.