Frica de sub sînul învelit în rînduri de haine

Imaginea asta: Relu între mine şi Ela, cu braţele pe umerii noştri, vîrîndu-şi capetele complice între ale noastre. M-a îngheţat mai tare decît frigul de noiembrie. Are acelaşi efect şi acum, cînd îmi revine în minte.
Să nu mai spun despre faptul că la un moment dat braţul drept al bărbatului pe care nu-l vroiam între noi două coborîse şi palma lui mi se mulase pe sîn. Bineînţeles, peste scurta mov închis, pluşată, pe care o purtam. Deci nu era ca şi cum ar fi fost mare lucru. Pe sub atîtea straturi de haine nici nu-i simţeam atingerea, iar pentru el probabil că era la fel ca şi cum ar fi luat o cană în mînă. O rotunjime la fel de inexpresivă şi dură. De ce îi simţeam totuşi atingerea? Pentru că de fapt intenţia ajungea acolo unde degetele lui doar îşi arătau dorinţa de a se găsi.

La cele mai multe atingeri erotice care mi se impun împotriva dorinţei mele îmi vine să sar în sus ca arsă şi să-l proiectez pe atentator cît colo cu un şut bine plasat. Dacă stau să mă gîndesc, aş prefera un şut direct în abdomen, acolo unde este moale şi vulnerabil şi unde poate pătrunde dureros în vintre. Cred că ar fi o răsplată pe măsura agresiunii pe care o resimt în primul moment. Din fericire, însă, nu dau curs decît rareori şi niciodată la această intensitate primei reacţii instinctuale de agresivitate. Aşa că nu cred că voi lovi vreodată un bărbat care mă atinge erotic în modul acela discret în care o făcea Relu, chiar dacă nu mi-a dat nici o şansă de a accepta sau a refuza. Ba chiar dimpotrivă, toate glumiţele lui de pînă atunci s-au lovit de rezerva mea care nu voia să cadă nicicum.
Diana intervenise şi ea, pe cînd ne sorbeam primele cafele, pe la Romană, cu un „Dacă nu-l mîngîi şi pe el pe ceafă un picuţ, Leti, îl întărîţi ca pe un cîine prin gard. El de fapt nu-i decît un căţeluş care vrea mîngîieri după urechi”. Mi s-a părut cam îndrăzneaţă comparaţia pe care însă Relu nu a parat-o nicicum, doar a rînjit găsindu-şi de lucru cu ceaşca de cafea.

Intervenţiile Dianei, imaginea cu bărbatul acesta dubios înfipt între noi, chicotelile cu care încerca să ne capteze atenţia în timp ce iubita lui şi iubitul nostru mergeau în faţă, fiecare cu mîinile în buzunarele proprii, vorbind relaxat ca doi amici, mi-au făcut inima să bată ceva mai neliniştită. Şi nu-i greu de ghicit de ce. Oare văzuseră ceva? Oare ceva din tot ce trăiam transpirase în Green Hours atît de tare încît să li se pară celor doi că şi-au găsit în noi trei parteneri pentru o orgie sexuală în toată regula? Sau erau doar înţepături între ei doi, parte din jocul lor erotic, gen el flirtează cu noi şi ea cu Mihai care-i făcuse curte cîndva, ca să se taie apoi din priviri a reproş şi în cele din urmă să se arunce unul în altul cu mai mult nesaţ erotic?
Toată seara m-a chinuit teama că frumoasa noastră poveste a fost deconspirată şi că asta va deschide panta sfîrşitului. Şi acum încă mă gîndesc că aş putea fi privită ca experimentalista sexuală perfectă, care ar accepta provocările cuplurilor pentru că … ea asta face. Ştiu, este o teamă feminină, explicabilă din ce punct de vedere vrei şi nu vrei. Dar degeaba alegi o explicaţie dacă nu ştii ce să faci cu ea mai departe. Cum aş răspunde dacă un cuplu de prieteni mi-ar spune „Ştim că-ţi place în trei, nu o faci şi cu noi? Ne-am simţi foarte fain, ca între prieteni, o să fie grozav”? Cu teama asta însă va trebui să mă descurc pe viitor. Momentul Relu şi Diana a trecut deocamdată fără urmări majore. Doar că mi-am dat seama de fragilitatea firelor ce ne lega. Vulnerabilă însă nu era legătura, ci inima fiecăruia dintre noi, cu toate cele ce o bîntuiau.

De cînd am început să scriu şi pînă acum am început să-mi amintesc şi altele. Tot la cafea, lui Relu i se adunase puţin lichid în colţurile gurii, iar iubita lui l-a atenţionat. De aici a pornit o discuţie deschis sexuală. Întîi ne-a întrebat ea aşa, într-o doară, de ce cînd pe buzele unui bărbat rămîn urme din ce mănîncă sau bea arată mai degrabă aiurea, pe cînd în cazul unei femei imaginea este chiar incitantă. Intervenţia lui Mihai mi s-a părut inoportună atunci, pentru că, din punctul meu de vedere, a pus jar pe foc. Cică dacă şi Dianei i se pare sexi, poate că are înclinaţii lesbiene. Nu s-a lăsat nici Relu mai prejos, propunîndu-mi să-mi înmoi în spuma de lapte a cafelei mele buza de jos, cea mai provocatoare pentru că este cea mai expusă, să vedem cum reacţionează partenera lui. Poate mi-o culege cu limba şi apoi cu buzele ei.
Cred că mă crispasem deja, deşi încercam să nu arăt. Mă uitam înspre ceaşcă aproape ca şi cum aş fi dat curs invitaţiei. M-am gîndit, recunosc, că aş vrea să fac jocul acesta cu Ela, care s-a foit uşor lîngă mine. Apoi am vrut să beau din cafea cu mare atenţie şi să spun „ups, nu mi-a ieşit”. Dar a intervenit Diana, care a pornit discuţia pe un ton calm, neprovocator, astfel că ne-am luat toţi cu vorba şi am ajuns la sexul oral. La ce altceva, cînd era vorba despre buzele unei femei cu urme lichide?

Ştiu şi ce ne spunea Relu cînd eu mă luptam cu senzaţia neplăcută a palmei lui pe sînul meu drept, peste toate rîndurile de ţoale. Chestii de genul:
„Bine că am ajuns între voi, nu mai ies de aici”
„Haideţi să ne ascundem într-un gang sau s-o luăm pe altă stradă să vedem ce fac ăştia doi, dacă observă”
„Ar trebui să ne vedem mai des, jerpelitul ăsta de Mihai îşi ţine mereu fetele ascunse”
„Uite la ea ce picioare are, dar să vedeţi ce sîni, pe bune fetelor că şi vouă v-ar lăsa gura apă după ei” (asta despre Diana, bineînţeles)

Mai tîrziu am mîncat ceva prostioare de la o patiserie deschisă pînă spre meziul nopţii şi am ajuns să bem vin fiert într-un local din centrul vechi. Mie nu mi-a picat foarte bine, în taxi, pe drumul spre casă, Ela a simţit că nu eram chiar ok şi m-a luat în braţe, iar eu mi-am pus capul pe umărul ei. Am preferat să mă lase acasă, la tanti Mia, pentru că a doua zi urma să am mult de lucru şi trebuia să dorm, iar cu ei m-aş fi întins iarăşi la povestit.
Lui Mihai i se păruse o seară grozavă, nici Ela nu comentase negativ, doar pe mine mă scoseseră din ale mele toate detaliile care mi-au sărit în ochi. Mihai chiar ne-a întrebat cum ne-au plăcut oamenii şi a început să ne spună povestea despre cum au cunoscut-o ei pe Diana şi cum în cele din urmă Relu s-a ales cu ea. Ceea ce acum crede că a fost alegerea perfectă. Relu cu ea, iar el cu noi. Oare care o fi mai cîştigat?

Se schimbă scena. Cu Relu şi Diana

Pentru că altfel m-ar fi ţinut prea mult în tensiune, m-am scuturat cumva de gîndul la acel prim sărut. Drept antidot, mi-am impus să mă concentrez la ce se întîmpla pe scenă. Mîinile noastre au rămas o vreme strînse, apoi degetele mele s-au retras ca să îmi corectez poziţia, uşor incomodă, apoi iarăşi au ajuns să le atingă pe ale ei. Apoi Mihai s-a aplecat uşor în spate şi degetele Elei i-au răspuns începînd să i se plimbe printre cîrlionţi. Nu mai ştiu de cîte ori şi cum ne-am tot apropiat pe ascuns, pentru că totul s-a amestecat, mintea mi se concentra la acţiunea din faţa ochilor, percepînd doar ca pe nişte ecouri atingerile celor doi oameni dragi lîngă care stăteam atît de aproape în public. Un public, desigur, cufundat în întuneric, dar totuşi prezent.

În primul rînd, erau amicii lui Mihai, el şi ea. Şi fratele ei. Nu-i cunoşteam, pare imposibil să-i cunoşti pe toţi amicii lui, indiferent cît de apropiat ai fi de el. Există un nucleu constant, în care-i găseşti în primul rînd pe cei doi prieteni ai săi din liceu, dar omul ştie atîta lume încît te întrebi dacă mai face şi altceva decît să socializeze. Ai putea zice că ţine şi de natura a ceea ce şi-a ales să facă, PR şi promovare, dar e invers. Are dintotdeauna o groază de amici cu care se întîlneşte periodic la o bere şi discuţii care nu vor să aibă vreun sfîrşit.

Habar n-aveam de Relu şi Diana, cu toate că ocupam de suficientă vreme statutul de prietena cea mai bună. Pe frăţiorul Florin nu am reuşit să-l vedem prea bine, practic s-a evaporat imediat după ce s-au aprins luminile. Pe ea nu puteai să nu o remarci. Brunetă, cu un păr lung şi des, care avea ceva de coamă de cal pursînge, cu o pereche de buze atît de bine conturate şi atît de atrăgătoare încît nu lăsau pe nimeni indiferent, fie femeie sau bărbat, Diana expunea acel erotism care se cere imediat adulat. Nici rafinat ca al Elei şi nici drăgălaş cu promisiuni ascunse ca al meu, al ei era pur şi simplu acolo pentru a fi remarcat, recunoscut, aplaudat, fără să-ţi poţi pune speranţe că ţi se va oferi spre degustare. S-ar putea spune că posesoarea acelei perechi de sîni rotunzi şi la fel de prezenţi ca sticlirile ochilor, a căror culoare juca între verde închis şi albastru, avea ceva arogant în atitudine. Aroganţa părea la locul ei, insinuată mai curînd decît afirmată.
In preajma lui Relu s-au complicat lucrurile.

Era clar că aveam să rămînem pînă tîrziu. După ce Mihai şi-a tratat cu puţină atenţie actorii, s-a lipit de masa noastră şi unul dintre ei. Cam obosit după reprezentaţie, nu a reuşit să ne facă aproape nici un fel de impresie. Am aflat că îl cheamă Mircea şi că nu are studii de specialitate. După cum jucase pe scenă, am chicotit cînd am văzut că Mihai îl acaparase pentru noi, apoi am trecut repede şi uşor peste entuziasmul iniţial.

Frumoasa brunetă ne captivase atenţia. Poate că acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care Mircea a rămas în umbră, alegînd să se scufunde într-o relativă linişte după travaliul de pe scenă. Imediat ce-au ajuns la masă, Mihai a evaluat situaţia dintr-o privire şi nu a ramas martor al farmecelor feminine. Tachinările lui mergeau spre o ţintă clară. Mai tîrziu am aflat de ce: el o cunoscuse primul pe Diana, care i-a refuzat orice cale de acces erotic, acceptîndu-l în schimb, după tărăgănări şi trucuri de jucători de poker profesionişti, pe actualul ei partener.
Dintre noi toţi, doar Relu părea că-şi lustruieşte cumva indiferent zîmbetul pe sub mustaţă, lucru care sărea în ochi. Părea să-i fie mai degrabă însoţitor de nevoie decît de voie, ca un soţ care se lasă tîrît pe unde-l poartă capriciile soţiei-trofeu. Nu cred că voi înţelege vreodată dacă aceasta este metoda necesară ca să poţi ţine o asemenea femeie lîngă tine, pentru că adularea deschisă te-ar face încă un papiţoi la picioarele ei, şi încă papiţoiul oficial. Al doilea lucru pe care l-am asimilat cu greu a fost purtarea lui faţă de mine. Într-una dintre nopţile ce-au urmat am încercat să îmi lămuresc cumva ce se întîmpla şi nu am reuşit decît să simt un sîmbure de panică crescîndu-mi sub coaste, prinzînd rădăcini şi încercînd să iasă la suprafaţă. Nu, nu l-am lăsat, pentru că rodul lui ar fi crescut stufos între mine, Ela şi Mihai, ceea ce sub nici un chip nu trebuia să se întîmple.

- Letiţia, să-l întrebi pe domnul care acum nu mai e de faţă de ce nu vorbeşte mai mult despre tine. Ştiu eu că e cam boulean, aşa … mă scuzaţi, zăpăcit, dar pe bune dacă-l înţeleg.
Letiţia? Încercam să-mi amintesc de cînd nu-mi mai spusese nimeni aşa. De cînd murise bunicul? Nu, au mai fost şi alte persoane în alte ocazii. Bunicul îmi zicea numele întreg cînd încerca să-mi atragă atenţia sau cînd mă alinta cel mai tare. Din gura tipului cu care abia făcusem cunoştinţă a sunat ciudat. Ca şi cum cineva ar fi spart o sticlă de masă ca să mă facă să stau cu ochii pe el.
Totuşi, am rîs.
- El ţi-ar zice că-i tăurean, deşi nu-i în zodia taurului. Totuşi, ar atesta cu spusele femeilor.
- Dar avem aici de faţă femei care ar putea confirma sau infirma.
- Femei?
Replica i-o aruncase tocmai iubita. Oare să fi fost cîndva sau încă gelos pe Mihai, bănuindu-l de a fi intrat în graţiile Dianei chiar şi pentru o scurtă aventură?
- Da, dragă, mai există şi alte femei la masa asta în afară de tine, chiar dacă tu n-ai remarcat.
A fost rîndul ei să rîdă cu poftă, hohot însoţit de un gest care spunea „nu-l luaţi în serios pe masculul aici de faţă”. I-a trecut peste obraz cu uşoară lehamite două degete cu unghiile frumos ojate. M-am întrebat de ce mă privea pe mine. Dacă nu aş ştii ce-a urmat, aş spune că am exagerat perceperea acestor gesturi dintr-o mică mare pornire paranoică.
- Desigur, Letiţia ne-ar putea confirma doar că amicul ei e boulean. La rang de tăurean ar putea să-l ridice Ela, asta dacă nu cumva vrea să păstreze pentru ea secretul.
Ţin minte că mi-a trecut prin gînd „doar să nu-i simţi coarnele înfigîndu-ţi-se adînc în posterior, atunci cred că n-ar mai conta de-i bou sau taur în toată regula”, replică pe care mi-am înghiţit-o. Nu cunoşteam omul decît de vreo 10 minute şi nu-mi permiteam să-l înţep în vreun fel. Ela însă a parat impecabil.
- Şi dacă lui nu-i prea mai pasă de confirmările publice acum? Doar a stat toată seara între două femei.
Am avut senzaţia că roşesc, dar venise deja momentul chicotelilor: Mihai ne aducea la masă actorul care ne plăcuse cel mai mult. Nu ştiu dacă lucrurile care au urmat au avut cumva sau nu legătură cu provocarea lansată de Ela şi cu orgoliul lui Relu, ce se cerea înălţat cu o treaptă. Poate că nu, poate că totul a fost întîmplător. Sau poate că făcea parte din jocul lui de a-i aminti Dianei că nu acceptă rolul căţeluşului de companie. Sau poate că, într-adevăr, îl chinuia de ceva vreme fantasma care bîntuieşte visele erotice ale bărbaţilor: sexul cu două femei.
Cînd m-am trezit a doua zi şi mi-a reapărut totul în minte am ajuns la altă concluzie: probabil că se certaseră înainte de a pleca de acasă.

aici căldură

cele mai frumoase lucruri ţi le spun
tot în gând ela
după care le uit imediat şi ajung la tine cu cearcănele astea
ajung cu senzaţia că umblu pe o plasă suspendată
între abdomenele noastre
vreau să ne sărutăm ela fetele se sărută soft
buzele lor nici nu ştiu ce fac saliva seamănă cu
întunericul
te iau de mînă pînă la baie sper că n-or să vină să te caute aici
chiar acum
chiar imediat
chiar cînd vreau să te sărut eu pentru prima oară
să-mi fac curaj
după ce mi-ai arătat că toate rămîn
la locurile lor

n-au să vină să îţi ceară bricheta sau să-ţi dea ceva inteligent
de spus
iar tu să zîmbeşti
de parcă ai ştii mai multe de parcă aerul tău e aerul din toate celulele ascunse în pîntece
în ovarele mele creşte cîte o agrafă cu forma ta
până vor ieşi doi trandafiri
din care să respire cineva înainte de culcare

ela
în mine arde o uzină de bacterii
din cauza asta sînt aşa caldă pe dinăuntru cînd ajungi
să te miri şi apoi adormim

eşti aşa caldă am să-ţi trimit poze cu mine cînd aveam părul lung.
eu ultima oară l-am avut lung pînă cînd am intrat într-o inimă mai uşoară. de data asta părul îmi crescuse mult mai repede în cei doi ani, nu ştiu ce amestec de vibraţii şi perturbaţii nu ştiu ce-l făcuse să se întreacă aşa cu el însuşi. părul meu a luat-o înaintea mea, încăpăţînat într-o singură direcţie pînă cînd a trebuit să cedeze. să revină. tu să rămîi la părul ăsta ela să-l ţii mereu ciufulit cînd m-ai sărutat prima dată cînd te-ai lipit de mine cînd am avut orgasm m-am agăţat de părul tău am rămas pe sîrma care trece prin mijloc.
am dormit goale mi-ai prins mîna mi-ai atins oasele astea de la şolduri care ne fac să semănăm cu nişte păpuşi cu nişte peşti.

cînd se apropie momentul să ieşim
te rog lipeşte-ţi palma de spatele meu

În mijlocul evenimentelor

Festivalul de teatru de la Green Hours ne-a făcut fani KFC. Mai corect ar fi să spun că Ela ne-a dus pe “calea păcatului”. Calea fast-foodului, una dintre ţintele luate în vizor de Mihai cel antiamerican. Lumea McDonalds, spune el, este a celor mai ipocriţi cuceritori, cei care provoacă războiul şi sărăcia ca să se poată împopoţona cu imaginea celor ce aduc pacea şi aruncă fărîmituri oropsiţilor. Dar toate poeziile lui revoltate nu l-au putut împiedica să se dedea la gustul puiului scufundat în sosuri şi ronţăit împreună cu cartofii pai. Mihai nu uita să-i amintească cînd şi cînd Elei că i-o va plăti într-o zi şi că plata va fi chinuitoare, că o va cîntări pe îndelete şi că i-o va cere cînd nu se va aştepta. Ela se mulţumea să-l numească “micul revoluţionar ipocrit” şi să-i rîdă dezvelindu-şi caninii în felul acela care îi făcea zîmbetul să arate uşor şăgalnic şi uşor tăios. Ca o prăjitură care, cînd o muşti, ai plăcerea să constaţi că era glazurată cu sticlă, astfel că acum ai ajuns să mesteci cremă de ciocolată garnisită cu cioburi.
Între zîmbetul Elei şi rînjetul de bărbat care pregăteşte ceva al lui Mihai eu mă mulţumeam să mă ocup de cite o aripioara picantă. Sau să-i atrag unuia dintre ei atenţia că are ketchup pe la colţurile gurii, pe nas sau pe bărbie.

Prezenţa mea şi a Elei nu era necesară seară de seară în clubul de pe Calea Victoriei. Niciuna dintre noi nu aveam vreun rol oficial acolo, iar prin birourile firmei în care lucrez eu trecerea greoaie şi bodogănitoare a şefului devenea din ce în ce mai insistentă şi ameninţătoare. Cu toate acestea, lucram cu o viteză şi o eficienţă de ai fi zis că neuronii mei deveniseră supersonici. La fel şi degetele pe tastatură. Aveam cea mai bună motivaţie posibilă: să ajung la timp în Green. Nu am scăpat de cearcăne, nici de ameţeala pe care ţi-o dau nopţile albe prin oraş, una după alta, dar le-am compensat din plin.
Nici Mariana nu îmi mai comenta subtil oboseala. Ba chiar am auzit de la ea glumiţe de care rareori se arată capabilă, gen „frumos machiajul ăsta nou, cu umbrele acelea în locul cearcănelor, îţi dă un aer romantic” completată de „cred că orice tînăr aristocrat englez s-ar putea îndrăgosti de tine zilele astea” (ca oricine altcineva cu care ajung să petrec, volens nolens, suficient timp, îmi ştie şi ea slăbiciunea pentru tot ce e british).

Miercuri, cea mai grea zi a saptaminii pentru mine, a trebuit să renunţ la pauza de masă pentru a ajunge oricum cu intirziere la spectacol. Partea bună a fost că am primit mîncare la pachet. Partea dificilă a fost să ignor ţipetele şefului în biroul altăturat. Partea norocoasă: că nu s-au mutat în biroul nostru. Partea amuzantă: povestea Elei despre cum s-a învîrtit pînă să găsească sediul pe lîngă care trecuse fără să-şi dea seama şi cum a fost nevoie de doi taximetrişti ca să-i corecteze direcţia greşită. Oricum, taximetriştii par singurii de încredere dacă vrei să ceri indicaţii de orientare în Bucureşti. Atunci cînd nu eşti pe bancheta din spate, pe post de client.

Partea cea mai bună a fost cînd am ajuns, cu întîrziere, in club. Am intrat fără probleme, aveam pile la organizatori. O dată ajunsă în săliţa de tip vagon, m-am împleticit. Nu vedeam nimic, nimerisem într-una dintre scenele cu semiîntuneric în care trebuia să se audă doar vocile actorilor şi muzica stranie de fundal. Spaţiul era ticsit cu spectatorii atrasi de spectacolul trupei independente din Tîrgu Mureş, care-şi făcuse un nume cu ultimele producţii. Toate bune şi frumoase, numai că eu rămăsesem înţepenită acolo, la doi paşi de uşa de la intrare, într-o grămadă de oameni care-şi respirau unul altuia în ceafă. Am reuşit să mă strecor cu greu pînă la prima masă. Ok, mi-am zis, aici rămîi şi n-ai decît să suferi în tăcere, înţepenind într-o poziţie incomodă pentru artă şi pentru iubire.
Din fericire, Mihai s-a dovedit salvatorul meu din seara aceea. Nu ştiu cum de m-a văzut (îmi spunea mai tîrziu că nu se mai aştepta să vin) şi m-am trezit cu el lîngă mine, apucîndu-mă hotărît de braţ şi ducîndu-mă la fel de hotărît la buza scenei, unde erau înghesuiţi, pe o banchetă şi două scaune, el şi Ela, împreună cu alţi doi tipi şi o tipă. M-a aşezat împingîndu-mă de umăr în jos, după care a rîs înfundat în timp ce îşi lauda, în şoaptă, fapta: „iată că am salvat-o şi pe mica naufragiată”. M-a pufnit şi pe mine rîsul, imaginîndu-mi figura mea uşor bosumflată şi foarte zăpăcită de mai devreme. În exact acel moment mîna Elei s-a strecurat spre a mea şi mi-a strîns puternic degetele. Palma ei mică era foarte caldă, m-a surprins gestul, dar nu am arătat nimic (sau cel puţin aşa îmi place să cred). Am răspuns doar strîngerii şi mi-a trecut prin minte că mi-ar fi plăcut să-i simt buricele degetelor între buze.
Desi gîndul m-a ruşinat cumva şi aş fi vrut să mă concentrez la imaginea de pe scena care se luminase, nu m-am putut abţine să nu-l duc mai departe. Către baia publică a clubului, cu un coridor comun pentru intrarea in toaleta băieţilor şi a fetelor. Unde aş fi putut-o chema pe Ela cu mine, să ne ţinem de urît în timp ce ne dădeam buzele cu lipgloss. Dar aş fi vrut să fac altceva: să o sărut. M-ar fi înfricoşat gîndul că am fi surprinse aşa, dar nu mi-ar fi păsat prea tare. Pînă atunci, eu nu o sărutasem niciodată pe ea, îi răspunsesem doar la săruturi. Iniţiativa îi aparţinuse exclusiv şi urma să-i aparţină pentru o vreme.

Spectacolul mi-a captat atenţia, Mihai s-a aşezat turceşte, mişcînd masa într-o parte, ca să se poată sprijini de piciorul meu stîng şi de piciorul drept al Elei. La un moment dat, profitînd de întuneric, a început să ne mîngîie simultan gleznele, lucru pe care nu aveam cum să-l văd direct, dar l-am văzut indirect, în felul în care eu şi ea ne-am privit pentru o secundă.
Iar mai tîrziu s-a întîmplat cu totul altceva.

În(tre) braţe

Nu am jucat Monopoly, jocul preferat al lui Mihai, nici Scrabble, care a rămas febleţea mea din facultate, nici Adevăr sau provocare, cu care mai tîrziu urma să ne obişnuiască Ela. Iar canastă aveam să învăţăm doar noi, fetele, într-una dintre serile petrecute la tanti Mia. Pe Mihai cărţile de joc nu-l atrăgeau în nici un fel, ba chiar dimpotrivă, în mîinile lui arătau ca şi cum n-ar fi trebuit să fie acolo. Devenea brusc agitat dacă trebuia să le atingă şi să le ţină între degete, mai agitat decît în preajma unei femei pregătite să-l înţepe în orice clipă.

Aşa-numitele jocuri de societate n-au intrat între preocupările noastre în primele zile ale poveştii noastre. Aveau să urmeze adevăratele… jocuri în văzul lumii, dacă le pot spune așa. Pentru că, după o săptămînă de stat în cocon, proaspăta noastră relaţie în trei a ieşit, cum s-ar zice, în public. Nu ne-am afişat deschis toţi trei, nu ne-am purtat legăturile dintre noi la vedere, cu ostentaţie, ca pe un diamant meritat, un look extravagant sau un job uşor dobîndit în timp ce atîţia alţii îl rîvneau. Chiar și Mihai a reuşit să fie mai discret decît l-aş fi crezut în stare. Se pare că însăşi natura relaţiei noastre îl ţinea, cumva, într-o zonă de delicateţe care îi tempera pornirile macho, fără să-i reducă energia aceea a cărei forţă m-a atras mereu, dar m-a şi speriat. Era mai degrabă ca şi cum arderile lui nu mai ameninţau să-l arunce în aer atît pe el, cît şi pe oricine sau orice se afla în apropierea lui, ci s-ar fi aşezat într-un cerc de influenţă, ca un fel de aură, gata să absoarbă şi să transforme ceea ce atingea.

De fapt, mişcarea aceasta de „înghiţire”, topire, reaşezare se întîmplase cu fiecare dintre noi şi nici acum, după tot timpul acesta, n-aş putea spune că a pornit de la cineva anume. Din afară, cred că eu aş fi părut elementul pasiv, lui Mihai i-ar fi revenit rolul leaderului, iar Elei, al elementului declanşator. Dar privită din exterior, povestea noastră nu cred că ar arăta altfel decît un menage a trois în care intraserăm împinşi cu siguranță de curiozitate, poate de spectrul singurătăţii care ne stă tuturor lipit de ceafă, poate de teama de banal, poate din incapacitatea de a renunţa la legături cu care ne obişnuiserăm, dar pe care nu am fi fost în stare niciodată să le ducem ca atare la împlinire. Fără nimic venit din exterior, fără nici o altă provocare. Şi aici ar fi vorba, bineînţeles, despre mine şi el. Ce împlinire ar fi putut să-și găseasc însă legătura dintre noi, atîta vreme cît, deşi îl iubeam, nu-l puteam vedea în postura viitorului soţ, a bărbatului căruia să-i cresc copiii? Şi nu pentru că nu m-aş fi văzut pe mine în postura de mamă. Dimpotrivă, în ultima vreme am început din ce în ce mai mult să simt cum însuși corpul meu își cere dreptul de a crește în el o nouă viață. Un copil care m-ar împlini în cea mai profundă parte a feminității mele. Dar nu cu el, nu cu Mihai.
Ceea ce făcea imposibil de vizualizat, în mintea mea, imaginea noastră ca un cuplu clasic şi oficializat nu era refuzul lui, explicit sau implicit, ci… refuzul meu. Nu era ceea ce doream sau puteam avea cu Mihai, deşi ştiam că-mi va rămîne drag orice s-ar întîmpla între noi. Asta ar fi putut însemna teamă de implicare, atîta doar că eu şi el şi Ela intrasem în poveste fără reţineri, fără imagini şi idei gata fabricate dinainte, fără sentimentul că facem ceva interzis şi prin asta incitant.

Nu contest, nici nu aş avea cum, anumite mecanisme cu care intrasem fiecare aici. Cum ar fi cel care alimenta orgoliul masculin al partenerului nostru. Sau nevoia lui de a forţa mereu limitele, atît pe cele proprii, cît şi pe ale altora. Sau fascinaţia noului, care în mod cert funcţiona la mine, la fel ca fascinaţia coconului sau a propriei feminităţi în oglindă. Sau nevoia Elei de a-şi extinde teritoriul propriilor dorinţe pînă ce l-ar fi prins pe celălalt înăuntru, sau pe ceilalţi, ca într-o casă de păpuşi. Pornirile ei spre provocare delicată, dar constantă, fără respiro. Tendinţa de a conserva misterul, de a-l potenţa prin apropiere, de a cunoaşte prin non-cunoaştere. Erau, într-adevăr, mecanismele fiecăruia dintre noi, în parte, pe care povestea le-a prins şi le-a răsucit într-o direcţie comună. Înspre altceva. Acel ceva la care nu am gîndit nici unul cu voce tare, sau poate deloc. Ceea ce nu înseamnă că nu ne gîndeam la ce se întîmpla, că ne mişcam cu minţile ca înecate în stupefiante, că n-aveam habar de unde pînă unde sîntem aici şi ce vrem cu noi înşine. Am dezvoltat, împreună, altă esenţă. Era ca și cum ai lua trei tipuri de mecanisme cunoscute, le-ai îmbina într-un mod încă nepracticat şi ai obţine o stranie maşină de distilat.

Aş putea povesti chiar despre seara în care m-au cules pe neaşteptate de la tanti Mia. O dată ajunşi la destinaţie, bucătăria a devenit brusc cel mai vesel şi animat colţ din blocul respectiv, sau din cartier, sau de pe planetă. Într-un castron enorm, amestecul de făină cu ou, lapte, apă minerală, sare şi zahăr. Într-o caserolă, scoasă din frigider pe bufet, smîntîna groasă şi dulce, numai bună să-ţi îmbrace întreaga gură într-un strat alunecos. Brînza de vaci, frumos perlată, în alt castron, unde aveau curînd să alunece molateca smîntînă şi neastîmpăratele stafide. Ai fi putut simţi vibraţiile din braţul lui Mihai în timp ce răsucea, cu mișcări precise, dar în acelaşi timp delicate, telul în recipientul unde avea să se formeze pasta de clătite. Mişcările instrumentului sîrmos, cu capătul rotunjit, în compoziţia care i se supunea şi devenea din ce în ce mai omogenă. Ai fi putut urmări gesturile cu care frămînta Ela brînza de vaci, direct cu mîna, sau cele cu care lăsam eu să cadă stafidele aurii, apoi smîntîna care i s-a scurs printre degete. Bineînţeles că am gustat urmele întregului amestec de pe mîinile ei, într-un chicot generalizat, aproape luîndu-ne la întrecere. Pînă ce Mihai s-a decis, cu un oftat uşor macho, să-i ia degetele în stăpînire şi să ne mulțumească apoi, cu un sărut pentru fiecare, că am fost cuminţi şi l-am lăsat să cureţe el tot ce rămăsese.

Ai fi putut vedea cum mi se aprinseseră obrajii pe cînd manevram tigaia înainte şi înapoi deasupra focului, ca să desprind clătita, pe care însă nu ştiam, aşa cum nu ştiu nici acum, să o arunc în aer și să o răsucesc cu o singură mişcare. Mă foloseam de un cuţit lung, lat şi rotunjit la vîrf, pentru a ridica rezultatul efortului nostru, a-l face să se prăjească şi pe partea cealaltă, ca apoi să ajungă într-o farfurie unde intrau în acţiune din nou degetele Elei. Umplînd, răsucind, rulînd şi apoi aşezînd în tava de unde aveam să ne ghiftuim toţi trei cu o oră mai tîrziu.
Gesturile cu care găteam împreună îşi purtau într-adevăr încărcătura erotică implicită. Cred că excitaţia pînă la neputinţa de a-ţi mai păstra hainele pe tine, pînă la a renunţa la posibilitatea clătitelor calde şi fragede în farfurie, pînă la a arunca totul deoparte şi a aşeza pe masă, în locul bucatelor, propriile trupuri gata să fie contorsionate, mînjite, înnebunite, transpirate şi istovite, ar fi mers mai degrabă într-un scenariu porno. Aveam timp destul şi pentru a renunţa la haine, şi pentru a ne penetra frenetic, şi pentru a ne lua prin surprindere, şi pentru a ne umple unul de celălalt la modul fizic. Acum găteam şi o făceam cu tot erotismul, cu toată atenţia şi cu toată bucuria de care eram în stare.

Sau aş putea să îmi amintesc de seara următoare. Cînd mă biruise deja oboseala, pentru că în timp ce ei dormeau, dimineaţa devreme, eu mă strecurasem afară din pat, nu fără a simţi mîna Elei cum mi se rotunjeşte, moale, pe încheietură, semn că, în starea de semitrezie în care era, vroia să îmi iau rămas bun de la ea. După serviciu trecusem acasă din nou ca să mă schimb, tanti Mia lipsea, dar am găsit obişnuitul bilet „Fetiţă, sunt la Maria. Ai supă şi budincă în frigider, ia de mănîncă, cu nopţile astea nedormite ai nevoie de energie. Mia”. De data asta Mihai gătise singur pentru noi. Paste cu pui şi broccoli în sos de brînză şi smîntînă. Am văzut un film, ei doi s-au încins la discuţii. Ne întinseserăm invers, de-a latul patului, discuţia lor se mişca asemenea unui pendul, din stînga în dreapta, lumina lămpii de la capul patului, muzica de jazz făceau cuvintele tot mai greu de urmărit. Pînă mi-am dat seama că nu mai pot lupta cu somnul. Nu ştiu cît să fi trecut pînă să hotărască să intre şi ei în pat, cert este că următorul lucru pe care l-am perceput, după bîzîitul plăcut al vocilor, au fost mîinile lor care mă dezbrăcau de hainele de zi pentru a mă pregăti de noapte. M-am simţit întoarsă de-a lungul patului, aşezată cu capul pe pernă, am întredeschis ochii şi am văzut părul creţ şi fruntea lui Mihai, parcă şi zîmbetul lui calm, apoi iarăşi cîteva şuviţe, de data aceasta roşcate, gîtul Elei. Cred că am scos cîteva sunete aproape pisiceşti, cum mi se întîmplă cînd sînt foarte adormită şi vreau să spun ceva, fără să reuşesc. O pereche de mîini mi-a scos blugii, alta bluza, apoi cineva m-a ţinut de umeri şi apoi coatele ridicate, altcineva mi-a tras un tricou pe mine. Iar apoi am ajuns sub plapumă şi am fost cuprinsă din ambele părţi. Prima noapte în care am dormit la mijloc.
M-am simţit la fel de protejată cum eram, în copilărie, între mama şi tata. Cînd puteam să-mi ridic picioarele, să mi le ghemuiesc şi să rămîn suspendată între brațele lor.

O seară acasă … sau nu

În prima seară a săptămînii viitoare nu mă gîndeam în nici un fel la ce va fi. Aproape că ajunsesem la performanţa de a nu mă gîndi la nimic concret. Urcasem în acelaşi autobuz luat din staţie de la Unirii spre Pantelimon de un an şi jumătate. Plecasem tîrziu de la serviciu, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd trebuie predat cîte un proiect. În autobuz era destul de puţină lume, astfel că mă puteam ghemui în mintea mea unde nu exista nimic precis, doar acel bulgăre de energie adunat împreună cu Ela şi Mihai cu o noapte înainte.
Acasă tanti Mia îşi sorbea laptele cu miere pe canapeaua ei din sufragerie, urmărind un documentar pe Discovery. Aşa cum mi-au rămas în minte nenumărate detalii ale acelor zile, poate dintre cele mai neaşteptate, pot să-mi amintesc că gazda mea se uita la un film despre lupi. Despre modul în care funcţionează o haită, în care fiecare membru îşi are locul său şi se află în siguranţă, chiar dacă este masculul omega, cel umilit de toţi. O salutasem pe tanti, ea m-a întrebat cum mi-a fost ziua, dacă m-am distrat în weekend şi dacă mi-a venit prietena de la Braşov, dacă-s obosită după două zile de vagabondat şi încă una de muncă. M-am retras în bucătărie să-mi iau lăptic din frigider ca să mă ajute să mă destind, cum îmi recomandase ea (chiar aşa îi spune, „lăptic”, gazda mea profesoară de limba română ajunsă în prag de pensie, foarte plină de energie şi maternă la modul prietenesc).

Cu Mihai vorbisem cu puţin timp înainte să pornesc spre casă. Îmi spunea că au făcut o baie prelungită, profitînd de faptul că Adi ieşise să joace tenis de masă, iar apoi adormiseră. Ela încă dormea. Eu nu eram obosită? L-am tachinat, „bineînţeles, voi, bărbaţii, vă gîndiţi întotdeauna la binele nostru”, însă i-am simţit unda aceea protectoare în glas. Chiar dacă mi-a răspuns dîndu-mi peste nas:
- Văd că ai asimilat foarte bine lecţia asta, draga mea. Cred că ai avut un profesor foarte bun.
Rămăsese că ne auzim.
Abia ce ieşisem de sub duş că l-am auzit, într-adevăr, din nou la telefon. Suna dintr-un taxi. Ela se trezise pe la 9 şi, după vreo zece minute de leneveală semiconştientă, întrebase ce fac eu. Cînd a aflat că nu stabilisem nimic la telefon cu mai puţin de o oră mai devreme, a conchis „foarte bine”. Urma să mă ia prin surprindere. I-am primit în halat, iar tanti Mia m-a salvat invitîndu-i în sufragerie.
- Dacă se găteşte, aveţi ceva de aşteptat.
- A, nu, tanti, că nu mai ieşim. Ne-a ajuns weekendul. Mergem să jucăm Monopoly. Să nu te găteşti, Leti. Trage nişte blugi pe tine şi coborîm, ne aşteaptă taxiul, mi-a strigat Mihai, sprijinit de tocul uşii.
El şi gazda mea se cunoşteau deja. De cînd mă mutasem aici chiar aş putea spune că s-au împrietenit. În afară de faptul că fumează ca un turc şi mai troncăne cratiţele pe la bucătărie cînd are insomnie (dacă cineva îşi poate închupui o respectabilă doamnă profesoară gătind la 2 noaptea, atunci e cu siguranţă tanti Mia a mea), pot spune că e gazda ideală. Singura ei chichiţă supărătoare e fixul cu aparatul de călcat: nimeni nu are voie să-l folosească în afară de ea. Aşa că, de fiecare dată cînd îmi spăl hainele sau cînd ies şi am nevoie de o cămaşă în stare purtabilă ea e la post: scoate tăblia de călcat de lîngă biblioteca din sufragerie şi pune călcătorul în funcţiune. Am înţeles că o fostă chiriaşă era să provoace un incediu lăsîndu-l în priză, dar din fericire singurul efect dezastruos a fost o gaură mare şi urîtă în covor.

Doamna mea insomniacă şi obsedată de călcător îl plăcea pe prietenul meu scriitor. La vreo lună, două după ce mă mutasem la ea îmi spusese că e un bărbat fermecător, cu care o femeie nu s-ar plictisi niciodată, dar căruia puţine i-ar face faţă. Îl percepuse în toată impetuozitatea şi exuberanţa lui masculină, ambele copleşitoare. Se pare că o cuceriseră şi discuţiile despre literatură, cărţile pe care şi le împrumutaseră reciproc şi poeziile lui, cărora nu avea să le reproşeze decît acea asprime care-i zgîria percepţia, dar pe care o înţelesese ca pe o caracteristică a unei alte simţiri.
Mi-a zis o dată că, dacă ar fi cunoscut un asemenea bărbat în tinereţe, ar fi ales să-l iubească de la distanţă, probabil sub vălul prieteniei. Eu am asigurat-o că noi chiar sîntem prieteni foarte buni şi atît, ea s-a întrebat dacă vreo femeie poate fi doar prietenă foarte bună cu un aşa bărbat. Apoi a pus singură punct dilemei rîzînd:
- Sau am dat eu în a doua tinereţe. Hormonii, draga mea, fac ravagii în corpul unei femei. Chiar şi cînd e deja bunică.
Tanti Mia are două fete, care i-au făcut numai nepoţi şi nici o nepoată. Soţul îi murise de tînăr, pe la 40 şi ceva de ani. Infarct. Fusese un şoc pentru întreaga familie. N-aş putea însă spune dacă îi regretase cu adevărat dispariţia. De iubit îl iubise, cu toate acestea pare să se fi bucurat de liniştea şi siguranţa recîştigate o dată cu singurătatea.

- Lunaticilor, cînd mă mai paşte vreo insomnie poate vă invit să jucaţi cărţi cu mine. Ştiţi canastă?
Eram deja în sufragerie, pregătită de plecare. Între timp Ela făcuse o scurtă incursiune în camera mea, spunîndu-mi prin crăpătura uşii abia deschise să nu îmi iau cosmeticale şi farduri, că le pot folosi pe ale ei. Eram în blugi – şi atît – în faţa dulapului şi nu m-am întors spre uşă. Lumina din camera mea îmi părea prea crudă şi aproape că mă trecuse o uşoară undă de ruşine. Poate a simţit şi ea asta, pentru că a închis repede uşa, iar mie mi-a trecut prin minte că aş fi putut să o prind de mînă, să o trag înăutru şi să … aştept să mă sărute. Mi-am scuturat capul aproape rîzînd. N-aş fi avut curajul să o sărut eu pe ea.
- Tinerii intelectuali nu mai joacă astăzi decît Monopoly? a continuat tanti Mia, văzînd că nu primeşte drept răspuns decît nişte zîmbete. Ei, cu proxima ocazie am să vă învăţ. Iar dacă domnişoara nu va fi aici, veţi duce voi mai departe tradiţia canastei, învăţînd-o şi pe ea. Letiţia, poţi să o inviţi să rămînă şi la tine cînd e în Bucureşti. Asta dacă nu cumva se supără Mihai că o răpeşti de lîngă el.
- Sînt sigură că Mihai nu va fi gelos pe două prietene bune, a venit replica Elei atît de percutantă, chiar şi asortată cu zîmbetul ei care parcă plutea peste lucrurile din sufragerie, încît am avut senzaţia că voi auzi zgomot de cioburi. Că oglinda în spatele căreia stăteam toţi trei va cădea şi tanti ne va vedea goi, îmbrăţişaţi într-o împletitură de mîini şi degete, mirosind unul a celălalt.
Dar nu, tanti doar a rîs. După care a concluzionat:
- Prietenia şi gelozia nu se pupă, aşa-i. Doar cei slabi sînt geloşi.
Şi ochii i-au coborît spre covorul vişiniu, care se pare că-l înlocuise pe cel mai puţin norocos, găurit cu fierul de călcat de o fostă chiriaşă prea ocupată cu telefonul ca să remarce mirosul de ars.
- Dragilor, nu vă mai reţin. Aparatul taxează jos, în maşină. Vii să dormi acasă, fetiţă?

Ca în seara dinainte, Mihai a urcat în faţă, noi două pe bancheta din spate. A hotărît că ne vom opri la magazinul non-stop de pe bulevard, de lîngă Piaţa Sălăjan, şi va cumpăra brînză dulce de vaci. Urma să ne trateze cu clătite la cuptor. Smîntîna nu lipsea niciodată din frigiderul lui.
Ela m-a întrebat despre tanti Mia. Dacă aşa o chema într-adevăr sau e vreo prescurtare. I-a plăcut cum sună numele ei întreg: Mia Lucia Anghelescu. Spunea că sonorităţile lui par să ascundă ceva vechi, ceva nou, ceva uşor şi ceva greu. În orice caz, un nume elegant. M-a întrebat dacă eu mai am şi alt prenume în afară de Letiţia. Da, Carmina. Mătuşa care m-a botezat are o apetenţă pentru numele ieşite din comun, chiar ciudăţele. Pe una dintre fiicele ei o cheamă Alexia, pe cealaltă Amira (luat direct din cele 1001 de nopţi arabe).
Şi Ela mai are un nume, cel secret, pe care urma să-l aflăm altă dată. Tot de la mătuşă, acel personaj fascinant care locuieşte în Franţa şi ne-ar fi putut asigura o vacanţă doar a noastră, a fetelor. Secret. Numele care îi esenţializează misterul şi despre care mă asigura că e ciudat, dar într-un alt fel decît al meu.
Mihai s-a întors spre noi spunînd că o va face el să vorbească în somn ca să-l aflăm. Cît despre el, e doar Mihai. Simplu şi fără ocolişuri.

Miere şi scorţişoară

Cînd mă gîndesc la ce-a adus prima noapte împărţită la trei nu pot să mă abţin de la comparaţii culinare: tocăniţe exotice, sosuri catifelate, prăjituri pufoase care îţi transformă saliva în sirop. Fiecare nouă întîlnire, un alt festin, fie că am gătit sau doar am vorbit ore în şir, am văzut un film sau am jucat scrabble. Şi nu e vorba de noi degustări sexuale, pentru că nu am mai ajuns toţi trei în pat pînă în weekendul următor decît pentru somn. Deşi, după o astfel de explozie erotică, poate ar fi fost de aşteptat să nu ne mai putem opri, să ne mişcăm doar ca hipnotizaţi spre dormitor. Să n-avem linişte pînă nu scăpam din nou toţi trei de haine, pînă nu ne sărutam, adulmecam, gustam, pătrundeam, devoram din nou.
Povestea noastră a crescut însă deasupra aşteptărilor. Ca un aluat în care fiecare dintre noi era alt ingredient de bază. Trei elemente amestecate, frămîntate, înglobate, apoi totul pus la dospit sub un ştergar frumos, alb brodat cu roşu pe margini, exact cum avea bunica la ţară.

Erotismul şi arta culinară sunt atît de apropiate încît mă şi mir că pînă atunci nu mă gîndisem la aşa ceva. Dacă ar fi fost să compar relaţiile mele cu foştii iubiţi cu un fel de mîncare, care ar fi fost acela şi de ce?
Întotdeauna Mihai a avut ceva de bucătar profesionist atunci cînd găteşte. Deşi el o face mai degrabă intuitiv, aşa cum faci dragoste fără să te fi antrenat înainte, fără să fi studiat tehnici şi metode la modul intensiv, fără să fi analizat fiecare posibil gest, posibil dozaj, posibil condiment/afrodisiac. Specialitatea lui a fost întotdeauna carnea de pui, gătită în toate felurile, marinată, bătută, tăiată cubuleţe sau fîşii, înţepată, fiartă, prăjită, băgată la cuptor sau sub capac – întotdeauna o prepara cu atenţie şi fără ezitare. Întotdeauna îi urma o cascadă de legume şi de condimente, puse laolaltă după o regulă extrem de simplă: anumite arome pur şi simplu nu merg împreună, ci pe cărări paralele şi e bine să fie lăsate aşa. Dacă nu vrei să produci o apocalipsă culinară în locul desfătării.

Nici nu e de mirare că Mihai e un pasionat al cărnii albe. Aş spune chiar că are o predilecţie, pe care i-am observat-o în timp, spre lucrurile albe. Colile albe de hîrtie. Da, nu i-au plăcut niciodată cele liniate, cu atît mai mult cele de matematică, cu grilele de pătrăţici în care scrisul lui claustrofob nu se putea înghesui. Hainele albe (mai puţin cămăşile, astea spune că sînt de chelner, iar dacă ar purta aşa ceva măcar să cîştige bacşişul unuia care lucrează pe un vas de croazieră). Mai ales pălăriile albe. Cînd l-a întîlnit Ela pentru prima oară, la Braşov, una din-asta purta. Nu mai ţin minte dacă el sau ea mi-a povestit. Pentru că Mihai e unul dintre bărbaţii care fac excepţie de la regulă: el observă şi reţine detaliile vestimentare. Zăpada. Două luni mai tîrziu, aveam să simţim pe pielea noastră, eu şi Ela, pasiunea lui Mihai pentru zăpadă. Pe aceasta i-o împărtăşesc, mai puţin ea, care e cam speriată de frig pentru o braşoveancă, dar la alura ei aproape străvezie, ar înţelege-o oricine. Mai puţin, uneori, exuberantul nostru partener.
Pasiunea lui pentru tot ce e alb ar trebui să fie evidentă la o simplă privire asupra mea şi a Elei. Aceeaşi paloare, aceeaşi piele care pare aproape volatilă. Diferenţa e că ea emană energie şi mister, pe cînd eu mai degrabă cuminţenie şi vulnerabilitate.

Deşi cîteva dintre preferinţele noastre culinare diferă, noi două ne-am găsit pasiunea comună în bucătărie: dulciurile. Prăjiturile. Budincile. Cremele. Frişca. Fructele. Mai ales cele roşii, ananasul şi bananele. Miere şi scorţişoară.
Dacă Mihai ne-a tratat cu carne de pui preparată cu sosuri sau tocăniţe, noi i-am servit clătite, bezele, cornuleţe cu gem, am trişat şi cu ciocolată de la chioşc (albă, cum altfel? dar neapărat cu alune caramelizate). Să nu uităm căpşunile cu frişcă. De mirare că nu ne-am îngrăşat nicicare în săptămînile acelea. Dar tot ce ajungea pe dinăuntru intra imediat în combustie. Pentru că nimic nu stătea locului, în afară de somnul în trei sau chiar separaţi, dar unul în altul. Şi în afara acelei senzaţii de linişte despre care nu vorbeam nici unul dintre noi, dar o simţeam cu toţii ca pe un lichid ce ni-l transmiteam prin tubuleţe invizibile, în ciuda vîrtejului pe care-l stîrnisem între noi.

Next dimension

Au urmat zile glaciale la serviciu. Ca de fiecare dată cînd începeam sau finalizam un proiect sau cînd ne aflam în punctele principale. Dintre toate, figura colegei mele de birou se ascuţise cel mai tare, iar paloarea ei ameninţa să se întindă epidemic în întreg sediul firmei, înghesuit într-o clădire veche renovată doar în interior şi pierdută pe undeva în spatele magazinului Unirea. Poate că unii dintre colegi deja îşi crescuseră deasupra capetelor ţurţurii mari şi colţoşi care să le apese creierele pentru mai multă eficienţă. Poate bulgărele de energie care se rostogolise în mine întreaga săptămînă a oprit declanşarea epidemiei. Cert e că proiectul a fost finalizat la timp şi fără prea multe urlete care să acompanieze trecerea cu paşi grei (la propriu) a masivului nostru şef prin birouri.

Peste toate zecile de ore de muncă din săptămîna aceea nu am făcut decît să trag fermoarul. Le-am trimis astfel să plutească în vid. Nu-mi păsa prea tare. De cum ajungeam la birou, trăgeam pe nări mirosul de fum de ţigară îmbinat cu cel de tămîie aromată al beţişoarelor pe care le ardeam cînd şi cînd. Amestecul olfactiv o făcea pe colega mea Mariana să strîmbe din nas, iar pe mine să îmi încep noua zi de muncă. Asta după ce îmi turnam în cană două degete din cafeaua preparată cu un sfert de oră mai devreme de Mariana care ajunge întotdeauna înaintea mea. Şi cam atît, deocamdată, despre ea şi biroul în care zi de zi gîndurile mi se ridicau şi pluteau deasupra capul în rotocoale de un mov lasciv şi rontujimi prelungi asemenea coapselor de femei, în mici arteziene sîngerii propulsate direct din inimă. Din fericire pentru firmă, ceilalţi nu vedeau nimic din toate acestea, iar eu reuşeam să salvez aparenţele, astfel că totul a mers la fel ca înainte şi s-a evitat absorbirea în altă dimensiune.

Acea altă dimensiune din care restul lumii se vedea şi se auzea cu o claritatea falsă, ca nişte imagini, gesturi, mişcări şi sunete percepute din spatele unui geam-oglindă, dintre cele pe care le vedem în filme în camerele de interogatoriu ale Poliţiei. Doar că aici, bineînţeles, nu era vorba despre nici un fel de interogatoriu. Mulţimea de oameni mişcîndu-se sub forma unui melc grăbit în spaţiile subterane de la Unirii, cerşetorii din metrouri cu strigătele lor ameninţătoare ca nişte arme albe, fetele care-şi perie fiţele în faţă la Mc Donalds, unde-şi aşteaptă de obicei băieţii să-şi mişte tonele de şmecherie şi să le ducă „la un suc”, traficul turbat ca un balaur cu capetele toate retezate de pe nenumăratele lui gîturi care acum zac şi se zbat convulsiv printre clădiri, toate acestea şi mai multe rămăseseră decorul unui pasaj de trecere. Pasajul pe care mă mişcam între cele trei spaţii ale noii dimensiuni: camera mea, unde o aşteptam pe Ela să vină într-una din zile, camera lui Mihai, unde se declanşase tornada dulce-sîngerie, şi biroul, unde mă dedam la cele mai intense rememorări şi extinderi ale realităţii dincolo de limitele propriului erotism.

Dacă şi-ar putea cineva închipui că e vorba de o stare de exaltare specifică nebunilor, care se manifestă prin adevărate explozii nucleare mentale şi aruncă apoi radiaţii gata să pîrlească pe oricine le stă prea aproape, ei bine, ar greşi. Radiaţiile erau acolo, dar erau doar pentru noi, ca un cîmp de energie creat între trei surse, iar exaltarea, dacă poate fi vorba despre aşa ceva, nu elimina lumea din jur, nu voia să o transforme, nu ne rupea de ea şi nici nu ne punea într-o mai profundă legătură cu realitatea tuturor.

Şi de fapt e chiar mai simplu de atît. Ne iubeam, toţi trei. Iubire erotică, iubire fraternă, iubirea prietenească, iubire de tineri exploratori – delimitările de genul acesta nu erau pentru noi, ci pentru cei pregătiţi să toace viaţa pînă la dispariţie, act pe care l-ar fi numit înţelegere. În acele zile fiecare dintre noi a devenit mai mult decît a fost vreodată pentru că împărţirea la trei a sporit erotismul şi o dată cu el şi sîngele pe care l-am dat, în egală măsură, relaţiei dintre noi.

Ne iubeam şi nu era nevoie de nimic în plus sau în minus.

Noaptea împărţită la trei

Îmi fusese cumva teamă că tot ce urma să se întîmple va fi un joc artificial de fetiţe care nu îşi mai îmbracă şi dezbracă plictisitoarele păpuşi, ci trec la dezbrăcarea prietenei cu sînii mai mari sau cu mutriţă perversă de felină ascunsă după ochelari. Dar nu. Nimic teatral, nimic în plus. Mihai era liantul de care aveam nevoie. Ciudat să spun asta despre bărbatul pe care-l doream şi pe care-l iubeam chiar gratuit ( „necondiţionat” îmi sună desuet) de aproape un an de zile. Totuşi, nu e nimic nelalocul lui în ceea ce spun. Dimpotrivă, prin el am ajuns să iubesc dublu. Conexiunea dintre mine şi el s-a extins asupra Elei, chiar dacă, în timp, a devenit altceva. Pentru că între fete întotdeauna e altceva. Nu am experienţa ca să pot confirma asta, ea e singura pe care am ajuns să o iubesc erotic. Însă Ela pare să ştie foarte bine despre ce vorbeşte şi ce face. La fel şi Mihai, care îşi vedea atunci pentru prima oară cu ochii relaţia erotică ideală pe care mi-o teoretizase în repetate rînduri.

Acum nu mai teoretiza nimic, ci îmi coborîse între picioare şi îşi plimba limba în sus şi în jos peste labiile mele pînă ajungea la capăt, înconjura lent clitorisul de cîteva ori, îl lovea provocator şi rapid, pentru a aluneca din nou. Momentele de sex oral erau cele mai intime posibil între noi. Lui Mihai nu i-a plăcut niciodată să mă sărute. O dată i-a scăpat cumva pripit, cumva gafat, ceea ce ar putea fi o explicaţie: faptul că gura mea produce prea multă salivă pentru el. Pe moment am simţit că mi se opreşte ceva în gît, însă senzaţia a dispărut la fel de repede pe cum apăruse. Nu, nu era asta. Umezeala din partea de jos a corpului meu, mereu abundentă cînd eram împreună, nu l-a deranjat niciodată. Dimpotrivă, părea că o soarbe nesătul de fiecare dată, aşa cum nu mă lăsa pe mine să fac cu el cînd îi ofeream sex oral. Pur şi simplu cred că nu a existat niciodată acel gen de atracţie între noi, acel gen de conexiune erotică. Era, mai degrabă, o relaţie intimă incestuoasă. Eu şi Mihai, frate şi soră.

Nu însă şi cu Ela, ea n-ar fi putut să-mi fie niciodată soră ci, aşa cum spuneam, prietena cu care aş fi dezbrăcat păpuşile, le-aş fi mîzgălit cu rujuri şi smacuri peste tot, nu doar pe faţă, cea cu care m-aş fi ascuns în grădină, după tufele de liliac, ca să vorbim în şoaptă despre ce gîfîieli am auzit din dormitorul părinţilor. Sau despre revista tatii adusă de la unguri, cu femei care îşi încordau abdomenele suple şi bronzate cînd în ele intrau penisuri monstruoase, ca nişte arme înfipte acolo cu furie, penisuri fără proprietari, eventual ataşate de cîte un fund sau un trunchi de corp nervos, tot numai muşchi. Despre exemplele de echilibristică erotică pe care nu le înţelegeam altfel decît ca pe nişte exerciţii necesare, eventual de yoga (am citit destul de devreme despre asta şi alte practici asiatice, cred că pe la 10-11 ani). Îmi aduc aminte şi acum de o imagine boundage, în care femeia avea încheieturile mîinilor legate de o bară de metal şi ochii acoperiţi cu o eşarfă neagră. Bara prinsă la rîndul ei cu un lanţ al cărui scîrţîit aproape că-l auzeam atîrna de tavan. Bărbatul întins pe spate manevra lanţul pe scripete, mişcînd femeia în sus şi în jos deasupra penisului lui agresiv. Cumva mă fascina toată această combinaţie, dar îmi şi stîrnea o teamă teribilă. Singurul lucru adoptat chiar cu plăcere din tot acest tablou au fost eşarfa şi legatul mîinilor. Răstignirea sexuală nu. Chiar nu am stofă de martiră.

Pe Ela am văzut-o cu coada ochiului, în timp ce împingeam capul lui Mihai mai adînc între picioarele mele. Se ridicase şi îşi apropiase de mine umerii osoşi de fetiţă. A început să mă sărute şi mi-am dat seama că aşteptasem mult să facă asta. Astfel, din mica intrusă, sora incestuoasă şi oarecum timidă, oarecum retrasă şi la locul ei, am trecut în rolul răsfăţatei, ale cărei labii şi clitoris primeau cele mai diverse atingeri de la el (Mihai deja intrase în mine cu degetele, întîi cîteva penetrări cu fiecare dintre ele, apoi cu cîte două deodată), ale cărei emoţii primeau drogul necesar din sărutul ei prelungit.

Întreaga noapte pare să fi fost un sărut continuu între mine şi Ela. A doua zi, cînd mă chinuiam să-mi ţin ochii deschişi şi mintea rece la serviciu, am avut cu ea şi Mihai un schimb de mesaje care suna cam aşa.
- „M-am trezit, am adormit, m-am trezit, am adormit. Aş citi ceva, dar te vreau aici, goală, să mă ţii în braţe, să citim împreună. Să îmi mîngîi părul la ceafă, la fel ca azi noapte. Aş vrea să te sărut chiar acum. Vrei?” – Ela către mine
- „Obosită, un tremur uşor, nevăzut, în tot corpul. Dar săruturile de la tine mi-ar calma micile spasme, m-ar linişti de tot. Nu credeam că va fi aşa. Mi-e dor de tine. Diseară ne vedem să mîncăm ceva împreună?” – eu către ea
- „V-aţi trezit? Eu încerc să nu adorm la serviciu. Colega mea cea cu ochii în patru a remarcat că sînt tare încercănată. I-am zis că am văzut filme toată noaptea la nişte prieteni. Mi-a zis să am grijă cu epuizarea. A fost frumos astă-noapte” – eu către Mihai
- „Frumoase săruturile voastre, aproape că am fost invidios pe voi. Dar păsăricile voastre erau mai fierbinţi şi mai primitoare decît oricînd, aşa că tot răul spre bine. Nu te-ai descurcat rău deloc. Cum e pentru tine să simţi o femeie pe dinăuntru şi să fii penetrată de o femeie la rîndul tău?” – Mihai către mine

Eu îi scrisesem prima lui Mihai. Mi-era mai uşor să vorbesc cu el întîi după experienţa erotică prin care tocmai trecusem, la urma urmelor mi-era prieten de mai bine de un an. Din fericire, la birou nu aveam de făcut decît lucruri de rutină şi da, pentru mine exista şi biroul, nu sînt la fel de creativă ca ei doi şi nici studentă ca ea ca să-mi permit boemia la nivel înalt şi să reuşesc să nu mor de foame. Întreg corpul resimţea noaptea trecută nu doar prin oboseală, ci şi prin fragmente de senzaţii foarte puternice, ca nişte ecouri intense ale plăcerii împărţite la trei. Flashurile celor patru sau şase ore nedormite, cu jazz, cu săruturi între mine şi ea, cu penetrările lui explozive şi de fiecare dată, cînd trecea de la Ela la mine sau invers, cu prezervativul schimbat grijuliu, cu discuţiile şi glumele şi chicotelile cu care, din fericire, n-am reuşit să-l trezim pe Adi, îmi reveneau în minte rostogolindu-se unul după altul, greu de oprit sau stăpînit.

Cu un singur mesaj, Ela mă făcea să o doresc chiar atunci, acolo, în mijlocul biroului, cu prezenţa rece şi mereu crispată a colegei mele în coaste. Mihai spunea că „nu m-am descurcat rău deloc”. Asta să însemne că i-am oferit un spectacol pe cinste şi nu vrea să mă laude mai mult pentru că, pe undeva, îl roade invidia? Sau că vroia doar să mă încurajeze să continui, fără să pară că mă împinge ostentativ mai adînc în acest menage a trois abia inaugurat? Mi-e teamă că you can never know it with him. Poate fi o combinaţie sau alta între cele două şi chiar şi o a treia, a patra şi a x-a variantă, nebănuită de mine.

De fapt, Ela m-a condus pînă la punctul la care nu am mai avut nici o teamă sau reţinere să o explorez. După sărutul în care mi-a prins buzele într-ale ei, le-a lins uşor, mi-a penetrat ritmat gura cu limba ei, s-a jucat în ritm accelerat şi apoi oprit brusc cu o apăsare puternică, a început să îmi mîngîie sînii. Are nişte mîini aşa mici şi firave încît nu ai crede că mi-i i-ar fi putut cuprinde şi apăsa aşa hotărît. Dar mîinile mici şi firave ştiau foarte bine cum să se joace cu sfîrcurile, cum să le ciupească în aşa fel încît să nu existe nici un fel de durere în această atingere, ci doar provocare, cum să le mîngîie rotund şi apoi trecînd parcă întîmplător pe acolo.

Totul mi se amestecă în minte, îmi amintesc că după ce a ieşit dintre picioare mele Mihai s-a repezit la prezervativele lăsate pe tăblia de la capul patului şi apoi a trecut la perete, întorcînd-o pe Ela cu spatele spre el. Respiraţia ei accelerată în timp ce se mişcau amîndoi ritmat spre mine mă excita, iar cînd el a început să o penetreze puternic, astfel încît îi auzeam pelvisul lovindu-se de fesele ei mici şi rotunde, am strîns-o în braţe, ca pentru a-i susţine orgasmul care se pregătea. Şi nu exagerez cu nimic dacă spun că unul dintre cele mai frumoase sunete erotice pe care le-am auzit au fost gemetele ei scîncite atunci cînd marele O s-a declanşat. Îi mîngîiam părul pe ceafă şi o simţeam lipită de mine. Eram din nou două fetiţe împreună într-unul dintre cele mai solicitante şi mulţumitoare jocuri din viaţa noastră.

Apoi au fost gesturile hotărîte cu care Mihai m-a ridicat în genunchi, cu fundul în sus, deasupra Elei, pentru a mă penetra pe la spate. Ştia, bineînţeles, că e poziţia în care îmi pierd complet controlul, în care nu puteam face altceva decît să îi ling sînii şi să-i cuprind cît de mult puteam în gură, limba să coboare apoi pe abdomenul ei unde i-am simţit vibraţiile în timp ce se încorda şi apoi … Nu, nu am reuşit să ajung pînă la labiile lungi şi la clitorisul a cărui strălucire am avut doar impresia că o disting, asta pentru că orgasmul lui Mihai nu mi-a mai acordat răgaz. Intrat deja în trepidaţii, m-a prins cu mîna de umăr ca să intre cît de adînc posibil şi m-a oprit din incursiunea mea către miezul erotic al Elei.

Era deja aproape ora 5 dimineaţa, trupurile noastre ajunseseră la epuizare, eram prea obosiţi pentru alinturi verbale, glume şi tachinări. Însă aveam nevoie de ultimele orgasme înainte de a ceda în faţa somnului. De data aceasta Mihai o acaparase cumva pe Ela, pe care o săruta sufocant şi uimitor pentru mine, care nu-l ştiam deloc aşa. Au fost cîteva secunde de fîstîceală în care chiar nu ştianm ce să fac ca să nu fiu intruzivă dar nici să nu mă dau la o parte ca o domnişoară ofuscată că pe ea n-o invită nimeni la dans. Atunci am auzit-o cerîndu-mi să mă mişc mai sus pe pat, astfel încît să poată ajunge cu degetele între picioarele mele. În timp ce el o penetra pe ea, Ela făcea acelaşi lucru cu mine şi nu ştiu pe care dintre cele două le trăia mai intens. Ştiu doar că m-a topit cînd mi-a zis „ce caldă eşti pe dinăuntru” şi apoi m-a făcut să mă pierd cu totul cînd Mihai s-a întins, ea s-a întors spre mine şi a continuat să mă pătrundă pînă am gemut repetat, atît de puternic încît a fost nevoie de degetul lui Mihai să-mi închidă gura.

Am adormit la marginea patului, cu mîna ei pe şold, cu piciorul drept peste picioarele ei, cu mîna peste abdomen şi cu fruntea pe umărul ei. Mihai ne sărutase pe amîndouă de noapte bună. În cele trei-patru ore de somn am auzit tot timpul ceasul de la încheietura Elei. Nu ştiu de ce doarme cu el şi cu brăţările pe mînă. Ştiu doar că, surprinzător, nu m-a deranjat. Şi că m-am trezit întoarsă cu faţa spre cameră şi cu mîna ei pe spate, protectoare, ca într-un gest de vindecare ezoterică.

Atunci s-a declanşat totul

Cînd am ajuns, pe hol am dat de pisica birmaneză a colegului de apartament. Ela s-a aşezat pe gresie şi patrupeda pe care o ştiam timidă nu a aşteptat altă invitaţie să i se cocoaţe în braţe. Degetele i se înfundau în blana cafenie şi foarte pufoasă, iar pisica, în semn de recunoştinţă, scotea cîte un mieunat pierdut printre vibraţiile de plăcere din gît.
Adevărul e că pe pufoasa asta n-o prea bagă nimeni în seamă. Adi, colegul de apartament, a moştenit-o de la o fostă prietenă şi bucuria de a fi scăpat de stăpînă l-a făcut atît de generos încît să accepte animalul lăsat în urmă. Cînd îl mai calcă pe nervi cu prezenţa ei, pisica se mai alege cu un şut în posterior. Nu prea tare, pentru că Adi nu e un dur, mai degrabă un comod căruia nu-i place să fie deranjat. Locul preferat al mîţei, dintre cele în care e tolerată, e pe masa din camera lui, lîngă monitor. E ca şi cum băiatul ar avea un animăluţ de pluş acolo, însă unul care toarce mulţumit în ritmul în care bate el pe tastatură.
Nu, Adi nu e un dur after all. Chiar dacă pisica abandonată s-a ales de la el cu numele de Fitză. Cu tz, cum ţine băiatul să explice oricui face cunoştinţă cu animalul tolerat.

Eu sunt unul dintre vizitatorii care îi acordă atenţie mîţei. În copilărie aveam un motan pe care l-am ales dintre cei cinci pui fătaţi de pisica bunicilor în podul casei. Alesul avea cea mai rotundă faţă pisicească pe care am văzut-o vreodată şi se lăsa întors pe toate părţile fără să dea agitat din lăbuţe. Mai tîrziu, asta avea să-mi folosească la una dintre distracţiile mele preferate cu Bibi. Primisem de la o mătuşă două păpuşi mici, mai bondoace şi mai grăsuţe decît Barbie (sau poate erau prietenele ei comuniste), şi fiecare a venit cu trusou compus din cîte două rînduri de haine în plus. De păpuşi e uşor să te saturi, nu te surprind niciodată decît dacă vrei tu însăţi să fii surprinsă. Fără surprize, fără adrenalină, tot teatrul din jocurile de fetiţe începuse să mă plictisească.
Noroc cu Bibi, care se lăsa îmbrăcat fără să protesteze. Întîi îi trăgeam pantalonaşii ăia scurţi, bufanţi, apoi rochiţa pe care nu reuşeam să o închid niciodată cu capsele din dotare, apoi boneţica. Chiar dacă n-o să vă vină să credeţi, nu înghiţea cu stoicism tot tratamentul acesta. Dimpotrivă, îl primea într-un mod hedonist care ne mulţumea pe amîndoi. Pentru mine ce bucurie mai mare decît să am o păpuşă vie şi răbdătoare, care îmi mai aruncă cîte o privire plină de înţelegere chiar dacă dublată de un zîmbet de tachinare pe sub mustăţi cînd nu reuşeam să-i trag pantalonaşii prea bine. Iar pentru el ce desfătare mai mare decît să fie în centrul atenţiei, întors cu grijă pe toate părţile, mîngîiat pe burtică, subiectul unui tratament special. Să-l fi văzut pe Bibi cum umbla apoi molatec şi plin de sine prin casă aşa înţolit, în hohotele de rîs şi sunetele de aprobare ale întregii familii.
Şi da, pe pisicul meu îl chema Bibi. Aveam vreo opt ani şi se pare că dezvoltasem o fascinaţie pentru astfel de nume, compuse prin repetarea primei silabe. Nu întîmplător, pentru că verişorilor mei li se spunea Lolo şi Mimi. Aşa cum probabil că bănuiţi, Lolo era băiatul şi (asta nu mai ghiciţi) îl chema Florin, iar pe ea, Mioara. Nu erau fraţi, fiecare dintre ei crescuse singur la părinţi.

Cît timp s-a jucat Ela cu mîţa şi eu am privit-o, Mihai a intrat în bucătărie fără prea mult chef şi a pus la încălzit apă pentru ceai. A fost ideea ei, că veneam zgribuliţi din oraş unde doar el băuse vin, ea bere care nu ajută pe frigul ăsta, iar eu Cappy de piersici. În plus, ceaiul de tei relaxează. Iar eu una sigur aveam nevoie de aşa ceva.
- Mîţo, te murdăreşti acolo jos, pe gresie. Plus că nu vreau să-ţi pui în pericol drăgălaşul posterior pe gresia asta rece, îi strigase Mihai din bucătărie.
- Mihai, mai încet, Adi …
Asta a fost intervenţia mea. Ela mi-a zîmbit, mi-a tras cu ochiul şi m-a invitat să mă aşez lîngă ea.
- Aşa, să ne invite frumos dacă vrea.
Fitza lui Adi s-a bucurat de dublu tratament de răsfăţare pînă ne-a anunţat Mihai că ceaiul e servit. Astfel a scăpat şi pisica de la moarte prin asfixiere de atîta mîngîiat.

Iar acesta a fost preludiul. Acesta şi ceaiul sorbit pe îndelete, mai puţin de Mihai care părea că riscă să intre în combustie spontană dintr-un moment în altul.
Apoi am intrat în cameră şi el a mers la duş. I-a urmat Ela, în timp ce el cotrobăia după CD-ul compilaţie de jazz şi blues. Dinah Washington, prefera mea. I’ve got you under my skin şi Mihai a venit spre mine, întorcîndu-mă rapid de-a lungul patului, lîngă el. Vocea cîntăreţei şi instrumentele de pe fundal nu reuşeau să acopere cu totul sunetul apei din baie, iar combinaţia a mers pentru amîndoi. Mîna lui Mihai dusă rapid spre fesele mele, pe sub pantaloni. Dacă stau să mă gîndesc bine, niciodată nu mi-a intrat cu atîta poftă sub haine. Niciodată nu mai fusese cu mîna pe sub pantalonii mei şi cu Ela goală sub duş în acelaşi timp.
I’ve got you under my skin a funcţionat perfect pentru mine. Am repetat gestul lui Mihai şi mi-am strecurat degetele sub pantalonii lui, spre fese. Nerăbdător, el şi-a deschis cureaua şi mi-a tras mîna în faţă, acolo unde se concentrase toată senzitivitatea lui. Mi-a rotunjit el însuşi degetele astfel încît să-i prindă penisul în erecţie, apoi şi-a scos repede mîna de acolo pentru a reveni sub hainele mele. Mai precis, în punctul cel mai cald şi rapid umezit la atingerile lui care oscilau între tandreţe şi febrilitate uşor brutală.
Jocul pe sub pantaloni n-a durat mult, pentru că Mihai s-a ridicat şi a plecat în baie, după Ela. M-am ridicat pe marginea patului şi am rămas acolo. Reuşeam să nu mă gîndesc la nimic şi doar să ascult muzica din boxele mici şi neperformante de pe birou. M-aş fi dezbrăcat în momentul acela, dar îmi lipsea curajul şi nu, nu m-am gîndit deloc la asta, mai mult am simţit-o. Cum că m-aş despacheta din pantalonii mei de stofă verde şi din puloverul pe gît, însă o anumită timiditate pe care o port în vene nu mă lăsa să fac nici o mişcare.

Din fericire, nu am rămas mult singură în cameră. Dacă momentul s-ar fi prelungit, aş fi început să mă gîndesc la ceva. Dar au venit ei, Ela învelită în prosop şi cu părul ud pe ceafă, Mihai cu mîinile pe umerii ei, cumva protector, cumva dominator. În baie erau aburi ca de saună care îmi acopereau respiraţia, dar care aveau un efect liniştitor asupra neuronilor. Nu ştiu cît am stat acolo, cert e că ieşind din cadă îmi simţeam pielea moale şi întinsă ca a unui bebeluş. În cameră, ei erau deja sub pătură, Mihai nu-şi scosese şosetele şi asta m-a mirat, pentru că el nu suportă aşa ceva pe picioare în pat. Nu ştiu dacă începuseră deja să facă dragoste, de fapt nici nu m-am întrebat asta, doar le-am zîmbit şi el s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă disece tandru atunci, pe loc, iar ea de parcă m-ar fi aşteptat. Următorul lucru pe care am putut să-l fac a fost să merg pînă la măsuţa de la capul patului şi să-mi torn apă în pahar. Era să mă înec cu ea, pentru că Mihai a ieşit de sub pătură, şi-a trecut mîinile peste abdomenul meu şi m-a tras spre pat. Abia am reuşit să las paharul gol pe podea. Adevărul e că niciunuia dintre noi nu prea ne mai păsa de obiectele din jur.
M-am trezit întinsă în pat, sub pătură, unde Mihai intrase ca o cîrtiţă care-şi caută culcuş, iar Ela, lîngă mine, îmi atingea încheietura braţului.
Atunci s-a declanşat totul.